4. Quanta Insatisfação! - A História de Jacó e Raquel

Related Media

Quando vimos Jacó pela última vez, ele estava a caminho de Berseba, fugindo para se salvar da vingança de seu irmão, Esaú. Ele não tinha ido muito longe, quando descobriu que Deus ia com ele. A mensagem veio na forma de um sonho, onde uma escada se estendia do céu até a terra. O Senhor estava acima da escada e disse a Jacó: “Eis que eu estou contigo, e te guardarei por onde quer que fores, e te farei voltar a esta terra, porque te não desampararei, até cumprir eu aquilo que te hei referido” (Gn. 28:15). Jacó deu ao lugar o nome de Betel, que significa “casa de Deus”

Armado com a preciosa promessa da presença de Deus, Jacó se dirigiu para Harã, a terra da família de sua mãe. Foi uma jornada longa e solitária. Quando chegou aos arredores da cidade, ele estava exausto, com os pés doloridos, com saudades de casa e sem saber exatamente aonde ir. Ele viu um poço e parou para descansar. Havia alguns pastores sentados por ali e ele começou a conversar com eles: “Meus irmãos, donde sois? Responderam: Somos de Harã”. Jacó provavelmente soltou um suspiro de alívio. O Senhor o levara em segurança ao seu destino. Ele continuou: “Conheceis a Labão, filho de Naor? Responderam: Conhecemos. Ele está bom? Perguntou ainda Jacó. Responderam: Está bom. Raquel, sua filha, vem vindo aí com as ovelhas” (Gn. 29:4-6).

Jacó virou a cabeça e deu um olhar fatal; sem dúvida, foi amor à primeira vista. Ela era linda, “formosa de porte e de semblante” (Gn. 29:17). E seus olhos — como eram deslumbrantes! Se comparados aos da irmã mais velha, Lia, que não tinham brilho ou luz, eles devem ter sido pretos e brilhantes, de uma beleza cativante.

Jacó ficou muito impressionado — talvez, até demais. A ideia que temos é que ele ficou tão fascinado pela beleza de Raquel, e tão encantado com seu charme, que nem viu seus defeitos ou considerou a vontade de Deus em relação a ela. E, sendo um manipulador sagaz como era, na mesma hora começou a tratar do assunto. Ele lembrou aos pastores que ainda era hora de apascentar as ovelhas, e eles deveriam dar de beber aos rebanhos e levá-los de volta ao pasto enquanto era dia, provavelmente uma manobra para se livrar deles e poder conversar com Raquel a sós. Os pastores, no entanto, tinham algum tipo de acordo de não rolar a pedra de volta à boca do poço enquanto todos os rebanhos não estivessem reunidos (Gn. 29:7-8).

“Falava-lhes ainda, quando chegou Raquel com as ovelhas de seu pai; porque era pastora. Tendo visto Jacó a Raquel, filha de Labão, irmão de sua mãe, e as ovelhas de Labão, chegou-se, removeu a pedra da boca do poço e deu de beber ao rebanho de Labão, irmão de sua mãe” (Gn. 29:9-10). Jacó pode ter sido um homem caseiro, mas não era um fracote. Ele moveu uma pedra que, normalmente, precisaria de vários homens para ser movida; e deu água às ovelhas de Rebeca. Será que ele estava se exibindo um pouquinho?

Continuando a leitura: “Feito isso, Jacó beijou a Raquel e, erguendo a voz, chorou” (Gn. 29:11). A emoção daquele momento tomou conta dele. A direção e o cuidado milagroso de Deus, a empolgação do encontro com sua bela prima, a perspectiva do que lhe reservava o futuro — tudo isso encheu tanto seu coração, que ele chorou de alegria. Em nossa cultura, é estranho ver um homem expressar suas emoções dessa forma, mas a expressão sincera dos sentimentos de uma pessoa pode melhorar a saúde emocional e dar mais estabilidade conjugal.

Parece que o romance ia ter um início ardente. A bela da vizinhança e o garotão novo na cidade tinham se encontrado. No entanto, este início nos faz ficar com a pulga atrás da orelha sobre essa união. Sabemos que um relacionamento baseado originalmente na atração física está em terreno instável. Hollywood tem nos dado boas evidências para essa tese. E os infortúnios de um notório jogador de futebol americano e a volta pra casa de uma rainha também dão base para isso ¹. Esses casais podem fazer o casamento dar certo, mas exigirá um pouco mais de esforço, e eles precisarão trabalhar sua relação para além do magnetismo físico que deu início a ela.

Contudo, quando um homem está enamorado de uma mulher, não quer ouvir esse tipo de coisa. Ele vai tê-la e nada mais importa. Só um mês depois de Jacó ter chegado a Harã, Labão vai ter com ele para ver se poderiam chegar a um acordo salarial mutuamente aceitável. A Escritura diz que Jacó amava Raquel e se ofereceu para servir Labão durante sete anos, a fim de receber a mão dela em casamento (Gn. 29:18). Ele não tinha nada a oferecer a Labão, por isso, prometeu seu trabalho no lugar do dote. Agora, ficamos ainda mais encasquetados. Um mês não é tempo suficiente para chegarmos a conhecer alguém o bastante para fazer um compromisso para toda vida e, com certeza, não é tempo suficiente para saber se amamos ou não a pessoa. O verdadeiro amor exige conhecimento profundo. Dizer que amamos alguém a quem não conhecemos intimamente é simplesmente dizer que amamos a nossa imagem mental dessa pessoa. E, se ele ou ela não corresponderem a essa imagem, então, o dito “amor” vira desilusão e ressentimento e, às vezes, até aversão.

Jacó, entretanto, achou que estava apaixonado. Quando Raquel estava por perto, seu coração batia mais rápido e um sentimento maravilhoso tomava conta dele. Ela era a criatura mais linda em que seus olhos tinham pousado e ele achava que a vida sem ela não valia a pena. Para ele, isso era suficiente. “Assim, por amor a Raquel, serviu Jacó sete anos; e estes lhe pareceram como poucos dias, pelo muito que a amava” (Gn. 29:20). Na verdade, essas palavras são as mais belas que já foram escritas sobre o sentimento de um homem por uma mulher. Sete anos é um longo tempo de espera, e eu acho que o amor de Jacó por Raquel cresceu muito durante esses anos. A atração física ainda estava presente, mas não era possível ele viver tão próximo a ela durante tanto tempo e não ter aprendido muitas coisas a seu respeito, tanto boas como ruins. Esse casamento ia passar por momentos difíceis, mas não fosse o longo compromisso e o amor profundo e maduro de Jacó, provavelmente não teria sobrevivido.

Muitas pessoas se casam rápido demais e depois se arrependem. Sete anos de compromisso talvez seja um pouco exagerado, mas é preciso tempo para conhecer as qualidades desejáveis e indesejáveis de uma pessoa, a fim de decidir se podemos nos dar de forma abnegada pelo bem do outro, apesar de suas características desagradáveis. Por isso, um bom teste para o verdadeiro amor é a capacidade de esperar. A paixão normalmente tem pressa porque é egoísta. Ela diz: “Eu me sinto bem quando estou ao seu lado, por isso, vamos nos casar logo antes que eu lhe perca e a esse sentimento tão bom”. O amor diz: “Meu maior desejo é a sua felicidade e estou disposto a esperar, se for preciso, para ter certeza de que isso é o melhor para você”. E, se for verdade, ele vai passar pelo teste do tempo. Jacó esperou, e seu amor à primeira vista se tornou uma ligação profunda e um compromisso completo da alma.

Há um antigo ditado que diz: “O verdadeiro amor nunca se desgasta”. Foi assim com Jacó e Raquel. Vamos dar uma olhada nesse amor sob grande stress. Tio Labão foi alguém que tentou entornar o caldo. Astuto, velhaco e malandro como era, ele substituiu Raquel por Lia na noite do casamento de Jacó. Usando um pesado véu e roupas longas e esvoaçantes para encobrir o corpo, Lia conseguiu passar a cerimônia toda sem ser detectada. Na tenda escura, ela passou a noite falando aos sussurros. Dá para imaginar o tremendo choque de Jacó quando a luz da manhã revelou a tramoia de Labão? Ele deve ter ficado furioso com a família inteira por causa dessa armação traiçoeira.

Esta não foi a melhor maneira de Lia começar sua vida de casada, não é? Suspeito que ela amasse Jacó desde o princípio e queria ser correspondida. De bom grado ela ajudou o pai a colocar seu plano em prática, mas encontrou pouquíssima satisfação no marido que conseguiu por meio de trapaça. Enganar alguém para se casar é um negócio muito arriscado, mas ainda é feito hoje em dia. Algumas mulheres tentam comprar um marido com sexo ou prendê-lo com um bebê ou, ainda, apelando para a fortuna da família. Um homem também pode prender uma mulher prometendo-lhe riquezas ou enganá-la fingindo ser o que não é, mascarando seus defeitos até o dia do casamento. Às vezes, mal termina a lua de mel e a esposa descobre que se casou com um monstro que não conhecia. As consequências da farsa geralmente são dolorosas e angustiantes.

O “generoso” Labão dispôs-se a lhe dar também Raquel, se Jacó trabalhasse para ele por mais sete anos. “Decorrida a semana desta, dar-te-emos também a outra, pelo trabalho de mais sete anos que ainda me servirás” (Gn. 29:27). Esta semana se refere à semana das festividades de casamento. Jacó não teve de esperar outros sete anos para ter Raquel, só uma semana. Mas ele teve de trabalhar mais sete anos sem pagamento depois de se casar com ela. “Mas Jacó amava mais a Raquel do que a Lia; e continuou servindo a Labão por outros sete anos” (Gn. 29:30).

E, assim, temos o primeiro patriarca temente a Deus entrando em um relacionamento bígamo. Não era essa a vontade perfeita de Deus. Deus fez uma mulher para cada homem (Gn. 2:24, cf. também Lv. 18:18, 1 Tm. 3:2). Embora Jacó tenha sido enganado, havia outras opções. Alguns comentaristas dizem que ele deveria ter rejeitado Lia, uma vez que não a teve por vontade própria. Gostaria de sugerir outra possibilidade: ele poderia ter aceitado seu casamento com Lia como sendo da vontade de Deus e aprendido a amar só a ela. Isaque aceitou as consequências da farsa de Jacó quando este se passou pelo irmão, Esaú, e roubou a bênção da família; e Isaque foi elogiado por isso no Novo Testamento. Talvez Jacó também fosse elogiado por aceitar as consequências da vontade soberana de Deus se tivesse galgado esse degrau da fé. E, gostaria de lembrar, ainda, que foi Lia, não Raquel, a mãe de Judá, por meio de quem viria o Salvador (Gn. 29:35). Mas Jacó não estava disposto a acreditar no controle de Deus sobre a situação. Ele ia ter o que queria, embora esta não fosse a vontade de Deus. E os acontecimentos seguintes devem ser evidência suficiente de que bigamia nunca foi parte do plano de Deus para a raça humana.

Sob a pressão desse relacionamento bígamo, a verdadeira personalidade de Raquel veio à tona. Quando percebeu que Lia dava filhos a Jacó, e ela não, ela ficou com muito ciúme da irmã e disse a Jacó: “Dá-me filhos, senão morrerei” (Gn. 30:1). Essencialmente, ela estava dizendo: “se as coisas não podem ser do meu jeito, prefiro morrer”. Eis uma mulher que tinha quase tudo na vida — grande beleza física, todo tipo de coisas materiais e a devoção profunda de um marido apaixonado. Será que o amor de Jacó não valia mais que uma porção de filhos? Não, não valia, pelo menos não para Raquel. Ela tinha de ter tudo que queria ou a vida não valeria a pena. Ela estava cheia de inveja, egoísmo, irritação, impaciência, infelicidade e exigência. E Jacó acabou perdendo a paciência, “Acaso, estou eu em lugar de Deus que ao teu ventre impediu frutificar?” (Gn. 30:2).

A raiva dele não tinha razão de ser aos olhos de Deus, mas sua avaliação da situação estava totalmente certa. O milagre da concepção está no poder de Deus.

A insatisfação tem arruinado incontáveis relacionamentos desde a época de Jacó. Alguns casais ficam zangados por Deus não lhes dar filhos, enquanto outros não veem a hora dos filhos crescerem e saírem de casa para que tenham paz e sossego. Donas de casa querem trabalhar fora, e mulheres que trabalham fora querem ficar em casa em tempo integral. Há cristãos descontentes com o lugar onde vivem, com o emprego, com o dinheiro que possuem e com a casa onde moram. Para eles, há sempre algo mais que parece melhor. Algumas esposas estão descontentes com o marido. Elas se queixam e reclamam porque eles não lhes dão atenção suficiente, não passam muito tempo com os filhos, não querem consertar as coisas em casa, ficam fora até tarde ou pensam mais no trabalho, no carro, no lazer, na televisão e nos esportes do que nelas. Alguns maridos estão descontentes com a esposa. Eles as criticam pelo jeito como se vestem, como arrumam o cabelo, como cozinham, como arrumam a casa ou como cuidam dos filhos. Ficam irritados porque elas dormem até tarde, porque comem demais, porque perdem muito tempo ou porque gastam muito dinheiro. Não importa o quanto elas tentem, elas nunca conseguem agradar o marido.

Algumas dessas coisas são importantes e precisam ser discutidas. Não estou sugerindo que sejam totalmente ignoradas e soframos em silêncio. No entanto, o espírito de insatisfação que nos faz discutir, implicar, bater-boca, brigar e reclamar é um grande empecilho para um relacionamento conjugal feliz. Deus quer que estejamos contentes com o que temos. “De fato, grande fonte de lucro é a piedade com o contentamento” (1 Tm. 6:6). Paulo podia dizer: “Porque aprendi a viver contente em toda e qualquer situação” (Fp. 4:11). Quando somos capazes de reconhecer a presença da insatisfação na nossa vida e vê-la como pecado, podemos buscar a graça de Deus para superá-la e encontrar novas alegrias.

O descontentamento de Raquel a levou ao mesmo tipo de estratagema carnal tentado por Sara. Ela deu sua serva Bila a Jacó, para que ele tivesse um filho com ela, e fez isso duas vezes (30:3-8). Tecnicamente, na cultura daquela época, os filhos dessa união seriam filhos de Raquel. No entanto, temos outro vislumbre da sua natureza egoísta quando nasceu o segundo filho de Bila. Raquel disse: “Com grandes lutas tenho competido com minha irmã e logrei prevalecer” (Gn. 30:8). Ela chamou a criança de Naftali, que significa “luta”. Ela via a si mesma em disputa com a irmã pelo primeiro lugar na opinião de Jacó.

Pouco tempo depois, sua insatisfação ciumenta foi vista novamente. O pequeno Rubem, primogênito de Lia, que devia ter uns quatro anos na época, foi ao campo atrás dos ceifeiros e pegou umas plantas chamadas mandrágoras, ou maçãs do amor, como fazia qualquer garotinho naquele tempo. Quando ele as trouxe para casa e as deu à sua mãe, Raquel as viu e disse que também queria. Ela parecia sempre querer algo que era dos outros. Por isso, ela deu os favores de Jacó a Lia naquela noite em troca de algumas dessas maçãs do amor (Gn. 30:14-15).

Mas o espírito de insatisfação apareceu novamente na vida de Raquel. Deus finalmente lhe deu o seu próprio filho, por isso, era de se esperar que ela ficasse satisfeita. No entanto, ela lhe deu o nome de José, que significa “possa ele dar mais”. E disse: “Dê-me o SENHOR ainda outro filho” (Gn. 30:24). Mais, mais, mais! Raquel nunca estava satisfeita com o que tinha.

Mas ainda não acabou. Deus disse a Jacó que era hora de deixar o tio Labão e voltar para casa, em Canaã. Jacó havia prosperado tanto que Labão não era mais favorável a ele. Por isso, ele reuniu suas esposas, seus filhos e seus pertences e saiu de fininho enquanto Labão tosquiava as ovelhas. Mas Raquel pegou alguma que não era de nenhum deles; ela pegou os ídolos de seu pai, uns ídolos do lar chamados terafins (Gn. 31:19). Quem possuísse essas imagens era aceito como o principal herdeiro da família, mesmo sendo o genro.

Mais uma vez, a ganância de Raquel estava se revelando. Ela queria que seu marido, não seus irmãos, tivesse a maior parte da herança da família, para que também pudesse se beneficiar dela. Quando Labão, finalmente, os alcançou e procurou entre os pertences deles por seus terafins, Raquel mentiu para ele e o enganou para que ele não os encontrasse (Gn. 31:33-35). A adorável Raquelzinha parece ter sido uma megera!

Mas sabem de uma coisa? Exceto pela vez em que Jacó se zangou com ela por tê-lo culpado pela falta de filhos, não há nenhuma indicação de que ele a tenha amado menos por causa dos seus defeitos. Na verdade, há indícios de que ele manteve sua devoção até o final da vida dela. Por exemplo, ela a colocou numa posição privilegiada, em último lugar do grupo, quando eles foram ao encontro de Esaú e suas vidas poderiam estar em perigo (Gn. 33:2). Jacó estava longe de ser perfeito, mas ele é um exemplo para nós de como um marido deve tratar a esposa quando ela não é tudo o que deveria ser.

Alguns maridos dizem: “Eu gostaria mais dela se ela fosse mais amável”. Amor que só funciona quando a esposa é amável não é realmente amor. Deus quer que as esposas sintam a intensidade do amor do marido por elas até quando estão agindo como idiotas (Ef. 5:25). E a maioria de nós tem momentos assim. Talvez os homens, de vez em quando, devessem se perguntar, principalmente quando houvesse algum desentendimento: “Minha esposa tem consciência do meu amor por ela neste momento? Ela está sentindo amor ou está sentindo raiva, hostilidade e rejeição?” Deus fez a mulher com necessidade de ter a segurança do amor do marido por ela durante todo o tempo. E isso vai depender muito da atitude dele nas menores coisas, tais como a expressão do seu rosto ou o tom da sua voz, especialmente quando ela estiver mal-humorada ou chateada.

Já vimos o amor de Jacó à primeira vista e também seu amor sob grande stress. Finalmente, vamos ver seu amor em meio à profunda tristeza. Deus permitiu a Raquel ter um último pedido atendido. Ela gerou outro filho. Seu parto foi muito difícil e logo ficou evidente que ela ia morrer quando a criança nascesse. Quando a parteira lhe disse que ela dera à luz, ela balbuciou o nome da criança com um último suspiro — Benoni, que significa “filho da minha tristeza”. Mais tarde, Jacó mudou-o para Benjamim, que quer dizer “filho da minha destra”. Mas isso não é ironia? Um dia, anos antes, ela gritou: “Dá-me filhos, senão morrerei”. E ela morreu dando a luz ao segundo filho. A criança sobreviveu. Raquel, no entanto, foi sepultada ao lado do caminho que liga Belém a Jerusalém. Ainda podemos visitar seu túmulo, um monumento permanente ao desastre da insatisfação.

Jacó nunca se esqueceu de Raquel. Aos 147 anos de idade, ao reunir todos os filhos no Egito para abençoá-los, ele ainda pensava nela. “Vindo, pois, eu de Padã, me morreu, com pesar meu, Raquel na terra de Canaã, no caminho, havendo ainda pequena distância para chegar a Efrata; sepultei-a ali no caminho de Efrata, que é Belém” (Gn. 48:7). Ele a amou até o fim da vida. Mas, que bem fez isso a ela? Ela não conseguiu aproveitar totalmente esse amor. A insatisfação que a corroia impediu-a de desfrutar plenamente qualquer coisa, e impediu outras pessoas de gostarem dela. Isso a isolou num mundo amargo de solidão. Então, ela morreu, deixando Jacó para a irmã que ela tanto invejou em vida. E, mesmo na morte, ela continuou sozinha. A pedido de Jacó, ele foi sepultado ao lado de Lia na caverna de Macpela, em Hebrom, junto de Abraão, Sara, Isaque e Rebeca (Gn. 49:29-31; 50:13). Raquel jaz sozinha.

Será que a nossa solidão ou os conflitos nos nossos relacionamentos são consequências de um espírito interior de insatisfação? Isso não vai mudar enquanto pensarmos que podemos encontrar satisfação em coisas materiais ou circunstâncias melhores. Raquel é prova disso. A verdadeira satisfação só pode ser encontrada no Senhor. Ele é o único que satisfaz a sede da alma e sacia sua fome com coisas boas (Sl. 107:9). Ele nos diz para nos contentarmos com aquilo que temos, pois, embora as circunstâncias da vida mudem todos os dias, Ele é imutável e está sempre conosco (Hb. 13:5). Conforme aumentar o nosso conhecimento, pelo estudo da Palavra de Deus e pela oração em Sua Presença, encontraremos mais paz e maior satisfação dentro de nós. E, então, seremos capazes de receber, com gratidão, aquilo que Ele nos dá e, ao mesmo tempo, agradecer por aquilo que Ele não nos dá, confiantes de que os Seus caminhos são perfeitos. E seremos capazes de mudar aquilo que pode ser mudado, enquanto aceitamos alegremente aquilo que não pode ser mudado, tendo a certeza de que é parte do Seu plano perfeito para nos levar à maturidade em Cristo.

Vamos Conversar Sobre isso

Discuta a validade de um conhecimento maior e mais profundo antes do casamento. Como casais que se uniram sem esse conhecimento podem compensá-lo agora?
O que Raquel poderia ter feito para controlar sua insatisfação e seu ciúme? O que Jacó poderia ter feito para ajudá-la?
Quais coisas na sua vida você consideraria de maior valor?
Termine a frase como teria feito antes de ler este capítulo: “Eu poderia ser feliz se ao menos…”
Se você completou a frase com algum tipo de situação melhor ou de bem material, como poderia terminá-la sendo mais coerente com os princípios da Palavra de Deus?
Quais características do seu cônjuge lhe dão mais satisfação? Quais o incomodam mais? Se sentir que certas coisas devem ser mudadas, o que fará?
Você tem ciúmes de outra pessoa? Como Deus quer que você lide com esse sentimento?
Para os maridos: Sua esposa sempre sente seu amor por ela? Talvez você descubra perguntando a ela. Como você pode demonstrar o seu amor mesmo quando ela está “atacada”?

¹ O. J. Simpson e Grace Kelly

Related Topics: Christian Home, Marriage

English

5. Prontos para o Casamento — A História de Boaz e Rute

Related Media

Há mais de 500 anos o corpo do velho Jacó descansava na caverna de Macpela. Esse foi um período agitado para seus descendentes. Primeiro, houve os anos difíceis do cativeiro egípcio, os quais culminaram na graciosa libertação de Deus; em seguida, houve os quarenta anos de peregrinação no deserto, os quais terminaram com a grande conquista de Canaã; e, depois, houve um estranho ciclo de pecado, servidão e salvação, conhecido como o período dos juízes. Essa época obscura é o cenário da mais bela história de amor da Bíblia, a história de Boaz e Rute.

“Nos dias em que julgavam os juízes, houve fome na terra; e um homem de Belém de Judá saiu a habitar na terra de Moabe, com sua mulher e seus dois filhos” (Rute 1:1). Este homem, Elimeleque, morreu em Moabe, deixando a esposa, Noemi, e dois filhos, Malom e Quiliom. Os rapazes se casaram com mulheres moabitas e, então, no que parece ter sido ser uma trágica reviravolta do destino, os dois também morreram, deixando Noemi numa terra estranha só com suas noras, Rute e Orfa. Quando Noemi ouviu que Deus tinha providenciado novamente comida para o seu povo, decidiu voltar para casa, em Belém.

Orfa ficou em Moabe, atendendo à sugestão de Noemi, mas Rute não quis nem saber. Ela era uma dessas pessoas raras, cujo amor é profundo e desinteressado, e ela amava sua sogra. Lembram-se de suas famosas palavras? “Não me instes para que te deixe e me obrigue a não seguir-te; porque, aonde quer que fores, irei eu e, onde quer que pousares, ali pousarei eu; o teu povo é o meu povo, o teu Deus é o meu Deus” (Rute 1:16). Seu Deus estava prestes a conduzi-la a um homem maravilhoso, com o qual ela se casaria.

A primeira coisa que nos chama a atenção nesses dois, aos quais a graça de Deus uniu, é o preparo espiritual. Embora a família de Elimeleque estivesse fora do centro da vontade de Deus e fora lugar da Sua bênção, eles fizeram uma coisa digna de nota. Através do seu testemunho, a jovem moabita chamada Rute abandonou o culto a Quemos, deus dos moabitas, com todas as práticas abomináveis associadas à sua adoração, e passou a crer no único e verdadeiro Deus. “O teu Deus é o meu Deus”, disse ela com ousadia. E ficou muito claro a todos que a conheceram que ela tinha ido a Belém para desfrutar de íntima comunhão com o Deus de Israel. Algum tempo depois, Boaz diria a seu respeito: “O SENHOR retribua o teu feito, e seja cumprida a tua recompensa do SENHOR, Deus de Israel, sob cujas asas vieste buscar refúgio” (Rute 2:12). A confiança de Rute em Deus e seu amor por Ele eram fonte de uma força e beleza interior que não podiam ser escondidas, e de um amor pelos outros que não podia ser contido.

Pense no que ela fez. Em vez de ficar chorando a perda do marido, ela se dedicou a atender as necessidades da sua sogra, a preencher o vazio da vida de Noemi, a ajudá-la da melhor forma possível. Isso significou deixar sua casa, sua família e seus amigos, mudar-se para outro país como uma estrangeira menosprezada e viver em pobreza e privação. E, para quê? Amor e preocupação com a sogra eram os únicos motivos aparentes. No decorrer da história, Boaz chama a atenção para isso: “tudo quanto fizeste a tua sogra, depois da morte de teu marido, e como deixaste a teu pai, e a tua mãe, e a terra onde nasceste e vieste para um povo que dantes não conhecias” (Rute 2:11).

Muitas mulheres que amam o marido parecem não conseguir amar a mãe dele. E parece que muitos homens têm o mesmo problema em relação à mãe de sua esposa, como fica claro pelas piadinhas de sogra há tanto tempo circulando por aí. De onde vinha o amor de Rute? Ele vinha do Senhor de todo amor. Se você também quer tê-lo, terá de cultivar um relacionamento íntimo e pessoal com Deus, assim como Rute cultivou. Quando passamos a conhecer a Deus e a entender o quanto Ele fez por nós, somos mais propensos a dar de nós mesmos para o bem de outras pessoas, até mesmo para os parentes do nosso cônjuge. E, quando fazemos isso, a tensão e a confusão se transformam em harmonia e felicidade.

Nunca é cedo demais para aprendermos lições sobre o amor. Podemos começar ensinando-as a nossos filhos quando ainda são pequenos. A base de treinamento para o amor é o lar. Um relacionamento amoroso com os pais, irmãos e irmãs vai prepará-los para amar o cônjuge e os sogros da maneira correta. Algumas pessoas que estão lendo este artigo talvez tenham vindo de lares sem amor e achem difícil deixar para trás sua influência. Para elas, não é fácil dar e receber amor. Elas podem afirmar a importância dos pais estabelecendo um exemplo de amor, e depois ensinando os filhos a serem prestativos e amáveis, e a serem bondosos e respeitosos para com as outras pessoas da casa. Os filhos não saberão como amar quando se casarem a menos que demonstrem amor àqueles com quem convivem agora. No entanto, tudo começa com a nossa relação de amor com o Senhor. Quando experimentamos o amor de Deus, nós o demonstramos em nossas relações familiares — aos nossos pais, irmãos, irmãs, maridos, esposas, filhos e sogros. Rute estava pronta para um belo caso de amor com Boaz porque ela amava o Senhor e esse amor transbordava para as outras pessoas da sua vida.

Agora, vamos conhecer o Príncipe Encantado de Rute. A história indica que Boaz era muito mais velho que ela (cf. Rute 3:10). Não sabemos se ele era solteirão ou viúvo, mas sabemos que era um homem de Deus. O Senhor era uma parte importante do seu dia a dia. Boaz pensava muitas vezes no Senhor, falava Dele abertamente e deixava-O tomar parte dos seus negócios.

Ouça-o cumprimentando seus segadores no campo: “O SENHOR seja convosco!”, disse ele, e eles lhe responderam: “O SENHOR te abençoe!” (Rute 2:4). Para Rute, ele disse: “Bendita sejas tu do SENHOR, minha filha” (Rute 3:10); e depois: “eu te resgatarei, tão certo como vive o SENHOR” (Rute 3:13). Todas as pessoas presentes no seu casamento reconheceram a sua dependência do Senhor para a sua posteridade: “o SENHOR faça a esta mulher, que entra na tua casa, como a Raquel e como a Lia, que ambas edificaram a casa de Israel” (Rute 4:11).

O primeiro pré-requisito para um casamento bem sucedido é que o homem seja um homem de Deus. Uma das razões para tantos casamentos estarem passando por dificuldades é que os maridos não se prepararam espiritualmente para suas obrigações. Alguns rapazes, na época de namoro, não conseguiam pensar em outra coisa a não ser sexo. E, se não era sexo, era carro ou esporte. Eles gastavam pouco ou nenhum tempo estudando a Palavra, memorizando-a, descobrindo como aplicá-la à sua vida, e aprendendo quais seriam suas responsabilidades como maridos e pais cristãos. O Senhor não fazia parte do seu dia a dia. E, quando eles foram para o altar, ainda eram bebês espirituais, mal preparados para assumir a liderança espiritual do seu lar. Não é nenhuma surpresa que seus casamentos estejam com problemas.

Homens, se vocês desperdiçaram os anos até agora, não há tempo a perder. Em primeiro lugar, cultivem uma caminhada pessoal com Jesus Cristo. Passem um tempo estudando regularmente as Escrituras e aprendendo nelas como Deus quer que levem sua vida e exerçam suas responsabilidades. Comecem consultando-O sobre todas as coisas. Se estão envolvidos em uma relação conjugal infeliz, o dano pode ser reparado, mas o lugar para começar é com envolvimento diário com a pessoa de Jesus Cristo. Até nosso coração estar acertado com Ele e estarmos crescendo na Sua semelhança, quaisquer outros esforços irão falhar.

Tanto Rute como Boaz já estavam prontos. Por isso, vamos passar da preparação espiritual para seu legítimo noivado. Noemi e Rute tinham acabado de chegar em Belém e o problema que enfrentavam era como fazer para arranjar comida. Deus tinha dado uma graciosa provisão na Lei de Moisés para pessoas na situação delas. Os agricultores não podiam colher as espigas dos cantos dos campos de cereal, nem as que haviam caído; elas deveriam ser deixadas para os pobres, para os estrangeiros, para as viúvas e para os órfãos (Lv. 19:9, 10; 23:22; Dt. 24:19). De qualquer forma que entendamos isso, tanto Noemi como Rute eram qualificadas. Elas eram viúvas e pobres, e Rute era estrangeira. Já que Noemi não tinha mais idade para trabalhar nos campos, Rute perguntou-lhe se poderia ir e encontrar o campo de algum homem bondoso que a deixasse apanhar espigas. Noemi lhe deu permissão. “Ela se foi, chegou ao campo e apanhava após os segadores; por casualidade entrou na parte que pertencia a Boaz, o qual era da família de Elimeleque” (Rute 2:3).

O trabalho não era fácil – ela tinha de se abaixar e se curvar o dia inteiro para juntar grãos dentro de uma longa capa esvoaçante, com o peso aumentando a cada espiga colhida e um sol semi-tropical batendo nas costas. Provavelmente, algumas beatas da cidade zombavam por causa do seu sotaque estrangeiro e parece que alguns homens estavam tentando por as mãos nela (cf. Rute 2:9). Cada impulso do corpo de Rute dizia a ela para fugir para as colinas púrpuras de Moabe, as quais ela podia divisar ao longe. Lá era o seu lar, lá era onde ela pertencia. No entanto, com uma coragem discreta, modesta e totalmente abnegada, ela continuou trabalhando.

Com grande expectativa, esperamos que Boaz reparasse nela. E ele reparou. “De quem é esta moça?”, perguntou ele ao servo encarregado dos segadores, “esta é a moça moabita que veio com Noemi da terra de Moabe”, respondeu o servo (Rute 2:5-6). E ele não perdeu tempo em fazer algumas coisas boas para Rute. Ele a convidou para ficar em seus campos e lhe disse para rebuscar o quanto quisesse, e também para beber livremente das vasilhas de água providenciadas por seus servos.

Em lugar algum é dito que Rute era uma mulher bonita como Sara, Rebeca ou Raquel. Não sabemos se ela era ou não, mas sabemos que ela possuía uma beleza interior, um espírito manso e tranquilo, uma humildade despretensiosa que a tornou a mulher mais adorável das Escrituras. Ela se prostrou diante de Boaz com sincera gratidão e disse: “Como é que me favoreces e fazes caso de mim, sendo eu estrangeira?” (Rute 2:10). Sua humildade ficou novamente evidente quando disse: “Tu me favoreces muito, senhor meu, pois me consolaste e falaste ao coração de tua serva, não sendo eu nem ainda como uma das tuas servas” (Rute 2:13). Não havia nenhum fingimento nisso. Era uma atitude verdadeira. E essa humildade sincera, esse espírito manso e tranquilo, é uma das qualidades mais valiosas que uma mulher pode ter. Pedro diz que isso é de grande valor aos olhos de Deus (1 Pe. 3:4). Esta seria uma bela qualidade para as mulheres cristãs pedirem para Deus ajudá-las a desenvolver.

À medida que o dia passava, Boaz parecia cada mais interessado nessa mulher adorável. Na hora do almoço ele a convidou para se juntar a ele e seus segadores e se certificou de que ela se serviu de tudo quanto quis. Quando ela terminou de comer e levantou-se para voltar ao trabalho, ele disse aos servos: “Até entre as gavelas deixai-a colher e não a censureis. Tirai também dos molhos algumas espigas, e deixai-as, para que as apanhe, e não a repreendais” (Rute 2:15-16).

Assim, Rute continuou rebuscando até a tarde. E, quando ela viu o quanto tinha rebuscado, era quase um efa de cevada (cerca de 25 kg). Parece que Boaz era um homem bondoso, comedido, atencioso e gentil. Atualmente, não há muitos desse tipo por aí, a julgar pelo que as mulheres dizem a seus conselheiros matrimoniais. Alguns homens têm a estranha noção de que bondade e gentileza são traços efeminados, os quais eles precisam evitar a qualquer custo. Não, mesmo! Estes são traços semelhantes aos de Cristo. E Cristo era um homem másculo. As pesquisas mostram que bondade e gentileza são as principais características procuradas pelas mulheres em um marido. Estes seriam bons traços para os homens cristãos pedirem para Deus ajudá-los a desenvolver.

Bem, já era hora de alguém fazer alguma coisa. E, por mais estranho que pareça, naquela cultura foi Rute quem fez. Vejam, Deus deu aos judeus outra lei interessante, a qual exigia que um homem se casasse com a viúva sem filhos de seu irmão falecido. O primeiro filho dessa união teria o nome desse irmão e herdaria seus bens (Deuteronômio 25:5-10; Levítico 25:23-28). Essa lei matrimonial se chamava lei do “levirato”, da palavra hebraica para “irmão”. Se nenhum irmão estivesse disponível, um parente mais distante poderia ser solicitado a cumprir esse dever. No entanto, a viúva tinha de fazê-lo saber que ele era aceitável como seu “goel”, como elas o chamavam, seu parente resgatador e provedor.

Noemi disse a Rute exatamente como fazer isso. Rute ouviu com muito cuidado e seguiu suas instruções à risca. Naquela noite, Boaz iria dormir na eira para proteger seus grãos dos ladrões. Depois que ele foi dormir, Rute entrou na ponta dos pés, descobriu os pés dele e deitou-se. Agindo assim, ela estava pedindo a Boaz para ser seu goel. Não é preciso dizer que ele ficou um tanto confuso quando se virou no meio da noite e notou uma mulher deitada a seus pés. “Quem és tu?”, perguntou ele. Ela respondeu: “Sou Rute, tua serva; estende a tua capa sobre a tua serva, porque tu és resgatador” (Rute 3:9). Estender a capa sobre ela significava que ele estava disposto a se tornar seu resgatador e provedor. A resposta dele foi imediata: “Bendita sejas tu do SENHOR, minha filha; melhor fizeste a tua última benevolência que a primeira, pois não foste após jovens, quer pobres, quer ricos” (Rute 3:10-11).

É importante entender que não houve nada de imoral nesse episódio. Esse tipo de conduta era costume naquela época e a narrativa ressalta sua pureza. Na escuridão isolada da eira, Boaz poderia ter satisfeito seus desejos humanos e ninguém, exceto Rute, teria sabido. Contudo, ele era um homem temente a Deus, de princípios morais, disciplinado e controlado pelo Espírito, e manteve suas mãos longe dela. A Escritura diz que Rute dormiu aos pés dele até o amanhecer (Rute 3:14). Além disso, ela tinha reputação de ser uma mulher virtuosa (Rute 3:11). Ela tinha impulsos físicos como qualquer outra mulher, mas aprendeu a suplicar a graça e a força de Deus para manter esses impulsos sob controle até o dia do casamento. Tanto Boaz como Rute sabiam que a grande bênção de um matrimônio consistia na pureza antes do casamento. Descuidos nessa área trariam culpa, perda de respeito próprio e desconfiança. E isso poderia deixar marcas na alma de ambos que tornaria mais difícil a adaptação de um ao outro no casamento.

Este é um ponto de vista em extinção. Satanás tem feito nossa sociedade acreditar que o sexo pré-conjugal é uma coisa natural. A maioria dos jovens já fez sexo antes de terminar o segundo grau, e são raros os casais que tentam pelo menos se refrear um pouco mais. Eles dizem: “Mas nós nos amamos”. Não, não se amam. Eles amam somente a si mesmos. Eles amam satisfazer seus próprios desejos sensuais. Se eles se amassem, não submeteriam um ao outro aos perigos da desobediência a Deus, pois o Senhor diz que é vingador de todos aqueles que ignoram Seus padrões (1 Tessalonicenses 4:6). Não é que Deus seja um juiz velho e rabugento que só quer nos afastar da diversão. Ele simplesmente sabe que a pureza pré-conjugal será o melhor para nós e para o nosso casamento. Nossa sociedade está pagando o preço pela promiscuidade com uma confusão conjugal sem precedentes e inumeráveis lares desfeitos, com todos os traumas emocionais que isso acarreta. O jeito de Deus é sempre o melhor!

Boaz e Rute fizeram do jeito de Deus. Por isso, não é surpresa vermos, finalmente, o êxito do seu casamento. Não há muita coisa dita sobre seu relacionamento depois de casados, mas, por aquilo que já aprendemos sobre eles, podemos presumir que foi uma união ricamente abençoada por Deus. A Escritura diz: “Assim, tomou Boaz a Rute, e ela passou a ser sua mulher; coabitou com ela, e o SENHOR lhe concedeu que concebesse, e teve um filho” (Rute 4:13).

O aspecto mais incomum desta história é o papel que Noemi continuou a desempenhar na vida dos dois. Como ex-sogra, seria de se esperar que ela saísse de cena, mas Boaz e Rute eram amorosos e carinhosos demais para deixar isso acontecer. Quando o filho deles nasceu, as mulheres de Belém disseram a Noemi: “Seja o SENHOR bendito, que não deixou, hoje, de te dar um neto que será teu resgatador, e seja afamado em Israel o nome deste. Ele será restaurador da tua vida e consolador da tua velhice, pois tua nora, que te ama, o deu à luz, e ela te é melhor do que sete filhos” (Rute 4:14-15). Então, Noemi pegou o bebê e foi cuidar dele, e suas vizinhas disseram: “A Noemi nasceu um filho” (Rute 4:17). Vejam só! Elas consideraram o menino como sendo filho de Noemi, e Boaz e Rute alegremente permitiram isso. Boaz continuou sustentando Noemi até ela morrer, e ele parece ter feito isso com muito carinho. E o amor de Rute por ela nunca diminuiu. As mulheres chamaram Rute de “a nora que te ama e é melhor do que sete filhos”.

Agora que Rute tinha seu marido, ela poderia ter despachado sua ex-sogra. Muitas mulheres teriam despachado. Mas, quando uma pessoa está cheia do amor de Deus, seu coração é grande o suficiente para abraçar mais do que só uma pessoa especial, ou algumas. Ele estende a mão com ternura e generosidade para atender as necessidades dos outros também. É impressionante observar como o amor de Deus na vida de Rute superou todos os obstáculos – a pobreza, o preconceito racial, a grande diferença de idade, as tentações físicas e até mesmo as diferenças entre nora e sogra. Há uma grande possibilidade de que o amor de Deus possa resolver também os nossos problemas. Quando passamos a compreender e apreciar o amor incondicional de Deus por nós, e permitimos que ele flua por meio de nós, pensamos cada vez menos em nós mesmos e cada vez mais nos outros. E a capacidade de resolução de problemas desse amor sacrificial e desprendido é fenomenal.

Vamos conversar sobre isso

Discutam suas origens familiares e o amor demonstrado em seus lares enquanto vocês cresciam.
Vocês têm feito do seu lar uma base de treinamento para as lições de amor? O que podem fazer para treinar seus filhos a viver em amor com as outras pessoas?
Que preparação espiritual vocês trouxeram para seu casamento? O que podem fazer agora para fortalecer essa área da sua vida?
Para as mulheres: Você acha que tem um espírito manso e tranquilo? O que pode fazer para ajudar a cultivá-lo?
Para os maridos: Você é gentil e amoroso com sua esposa? O que pode fazer para fortalecer essas características?
Como o amor de Deus pode ajudá-los a resolver seus problemas? De que forma o amor pode ajudá-los a atender as exigências da vida com boa disposição?
Como descreveriam sua atitude para com os parentes do seu cônjuge? De que forma poderiam se doar mais para melhorar o relacionamento com eles?

Tradução: Mariza Regina de Souza

Related Topics: Christian Home, Marriage

English

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 12, Edition du l’été 2014

Cette revue est aussi disponible en langues anglaise, russe et roumaine

Edition de l’été 2014

Sous la direction du

Dr Roger Pascoe, Président de

l’Institut pour la Prédication Biblique

Cambridge, Ontario, Canada

www.tibp.ca

$C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg$

Institut Biblique pour le Ministère Pastoral

Renforcer les capacités de l’Eglise dans la prédication biblique et le leadership

1ère Partie: La Préparation De La Prédication

“Le choix du texte et du thème”

Par: Dr. Roger Pascoe,

Président de l'Institut pour la prédication biblique,

Cambridge, Ontario, Canada

Dans la dernière édition de la Revue Internet des Pasteurs, nous avons examiné quelques principes bibliques et quelques bonnes pratiques pour le choix des textes et thèmes de prédication. Dans la présente édition, je voudrais continuer cette réflexion en évoquant ....

Quelques Idees Utiles Pour Le Choix Du Texte

1. Posez-vous quelques questions théologiques ¹

a) Est-ce que je tiens compte de toute l’étendue de l'enseignement biblique? – l’ancien et le nouveau testament, les récits historiques, les livres de sagesse, les évangiles, les épîtres, etc.?

b) Est-ce que je tiens compte de l'ensemble des doctrines bibliques? - Dieu, l'homme, le péché, le salut, le ciel et l'enfer, etc.?

c) Est-ce que je tiens compte toutes les sortes d’applications bibliques? - Pour les anciens et les jeunes, les parents et les enfants, les hommes et les femmes, l'église et la communauté?

2. Posez-vous quelques questions pratiques

a) Quel a été le point central de la récente prédication dans l'église?

b) Quels événements spirituels ou situations se sont récemment produits dans l'église?

c) Quelle est la condition spirituelle des fidèles en ce moment?

d) Quel aspect de la vérité est nécessaire pour fortifier les fidèles?

e) Y a t-il un aspect particulier de la vérité que l’assemblée a vraiment besoin d'entendre?

3. Considérez la valeur de la prédication en série dans les livres bibliques

Une série de prédication dans un livre permet de suivre le texte tel que l'auteur biblique l’a écrit sous inspiration. Vous ne voudriez pas aborder le livre à la manière de certains qui manquent de ligne directrice - c'est à dire un paragraphe dans ce livre cette semaine et un paragraphe dans cet autre livre de la semaine d’après, ou encore lire la conclusion avant l'histoire elle même.

Si vous prêchez de façon séquentielle dans un livre, votre audience comprendra vos messages dans leur contexte.

Les séries vous permettent de prêcher des messages thématiques tout en prêchant en série dans une section spécifique de la Bible. Par exemple, vous pouvez prendre des sujets que vous n'avez pas le temps de traiter entièrement dans un seul message et de les développer dans différents messages.

Les séries développent une plus grande culture biblique dans votre assemblée. Vous pourrez leur enseigner le contexte du livre et les questions liées à son interprétation. Vous pourrez leur enseigner la théologie biblique du livre. Ils pourront ainsi voir comment ce livre se situe par rapport à l'histoire du salut.

Les séries fournissent un contexte cohérent pour votre assemblée. Ils peuvent ainsi comprendre le contexte de chaque message de la série. Ils peuvent étudier le livre pendant que vous prêchez la série et, ainsi, acquérir une plus grande compréhension. Ils savent où vous allez prêcher la semaine d’après. Cela leur donne un sens de la cohérence des messages. Ils comprennent comment les messages s'imbriquent. Ils peuvent comprendre les vérités théologiques clés telles qu'elles sont présentées dans le livre biblique.

Les séries permettent d’optimiser l'utilisation de votre temps d'étude. Vous étudiez le contexte une seule fois, puis vous n’avez qu’à l’expliquer à votre assemblée une seule fois.

Les séries peuvent être abordées de façons différentes. Vous pouvez commencer par la Genèse et progresser tout au long de la Bible. Vous pouvez aussi équilibrer votre prédication en alternant entre les livres de l’ancien et ceux du nouveau testament, entre évangiles et épîtres, livres de la loi et livres historiques, psaumes et livres de sagesse, prophétie et apocalypse, etc. Vous pouvez présenter la série de différentes manières:

de façons thématiques, doctrinales, ou théologiques ;
par paragraphe ou par chapitre ;
par textes clés dans un livre ;
par sections clés (par exemple les 3 septs de l'Evangile de Jean – les 7 discours de Jésus; les 7 miracles de Jésus; les 7 déclarations en « Je suis » de Jésus) ;
un aperçu de livres entiers de la Bible en un seul message ;
des études de caractère ou d’événements historiques.

4. Prenez en compte la liberté et la variété dans le choix des textes

Lorsque vous êtes en train de prêcher une série dans un livre, cela ne signifie pas que c'est uniquement ce que vous pouvez prêchez. Vous pouvez apporter de la variété en mettant en œuvre plusieurs séries à la fois ou en intercalant des messages individuels entre les messages en série. Par exemple, vous pouvez prêcher une série les jours où vous célébrez la sainte cène, une autre série au cours de vos cultes ordinaires du dimanche matin, et encore une autre série au cours de vos cultes du soir.

Autres possibilités de liberté et de variété: les études biographiques; les études thématiques; les problèmes de société; la croissance spirituelle et la vie de disciples; les messages d’évangélisation.

La liberté et la variété ont des avantages certains. Ils permettent de garder les gens intéressés et d’éviter l'ennui. Ils permettent de garder l'équilibre dans le ministère. Ils permettent au prédicateur de garder sa fraicheur. Ils vous permettent de rester ouvert à l'Esprit.

5. Tenez compte les dons personnels

La prédication doit être faite dans le cadre de l’ensemble des besoins du ministère dans l'église. Vous pouvez faire appel à d’autres prédicateurs dans les domaines où vous n’avez pas de dons particuliers (par exemple l'évangélisation). De la sorte, l'église peut bénéficier du fait d'être exposé à une variété de dons en matière de prédication.

6. Prenez en compte les contraintes de temps

En raison des contraintes de temps, vous devriez envisager un équilibre entre la prédication de nouveaux messages et les messages qui ont été partiellement préparés à d’autres occasions, mais qui n’ont jamais été utilisés, ou encore des messages que vous avez prêché auparavant. De cette façon, vous apportez un équilibre entre votre temps de préparation des nouveaux messages (qui prennent le plus de temps) et les anciens messages (qui demandent moins de temps de préparation).

Les semaines surchargées à cause des événements inattendus (par exemple les funérailles) peuvent vous conduire à solliciter quelqu'un d'autre pour prêcher, ou alors à prêcher un message que vous aviez donné auparavant.

7. Examinez les questions suivantes :

a) Qu'est-ce que vous sentez que Dieu vous conduit à prêcher en cette occasion particulière?

b) Quel texte ou sujet est nécessaire pour cette occasion particulière?

c) Quel aspect de la révélation de Dieu est nécessaire, ou a besoin d’être prêché, ou est approprié pour cette occasion?

8. Suivez les instructions suivantes.

a) Si vous avez décidé de prêcher une série, le choix des textes peut être prédéterminé - soit le paragraphe suivant, soit la prochaine doctrine dans une série théologique ou thématique. En tout état de cause, déterminez combien de temps la série va prendre. Il est probablement plus sage de ne pas faire une série de plus de 10 ou 12 semaines (sauf s'il est intercalé par d'autres messages circonstanciels).

b) Si vous avez décidé de prêcher des messages thématiques, choisissez des textes qui présentent de façon complète chaque thème ou doctrine, de sorte que vous puissiez expliquer ce texte, tout en faisant des références/renvois à d'autres textes similaires (plutôt que sauter dans tous les sens en l’absence d’un texte de base). Le texte de base attire l’attention sur les éléments textuels plutôt que sur des points thématiques et donne à votre audience un texte auquel s’accrocher. Ils peuvent oublier toutes les autres références, mais ils seront plus susceptibles de se souvenir de votre texte de base.

9. Prenez en compte les contraintes suivantes

a) La contrainte de l’unité littéraire de texte (un paragraphe ou un chapitre ou même plusieurs chapitres s'il s'agit d'un long récit). Dans le processus de choix du texte, assurez-vous d’avoir sélectionné une unité littéraire. Assurez-vous que vous avez affaire à une unité complète de texte. Posez-vous les questions:

Dans quel sens ce texte est il vraiment une unité littéraire, un paragraphe unifié?
Cette sélection a t elle un thème précis ou clair?
Est-ce que le texte possède un thème complet ou une pensée complète dans son contexte?

b) La contrainte du genre littéraire. Le genre littéraire détermine la façon dont vous interprétez le texte et comment vous l'appliquez.

c) La contrainte de l’intention originale de l'auteur du texte. Ne choisissez pas arbitrairement un texte pour lui faire dire ce que vous voulez dire – ce serait un abus du texte. Soyez juste et fidèle à ce que l'écrivain voulait transmettre à l’origine. Le message peut se concentrer sur une section d'une unité littéraire ou combiner plusieurs unités, mais quoi que vous choisissiez, vous devez savoir ce que vous avez choisi (là où il s'insère dans l'unité littéraire globale) et ce que l'écrivain d'origine avait l'intention de transmettre dans l’entièreté de l'unité.

Conclusion

Le choix du texte est là où commence la préparation d’un message spécifique. Après avoir déterminé votre texte, vous pouvez décider de la longueur du texte à lire pendant le culte; à quel moment le texte sera lu; qui le lira, etc. Soyez dans un esprit de prière. Soyez prudent. Connaissez le texte. Connaissez votre audience. Connaissez les circonstances de la prédication. Soyez sensible à l'Esprit.

2eme Partie: Le Leadership - Etre Un Modele Selon Le Cœur De Dieu

«L’abandon de votre personne au Saint Esprit» 2ème partie

Par: Dr Roger Pascoe

L'Institut pour la prédication biblique

Cambridge, Ontario, Canada

Dans l’édition du printemps 2014 de la Revue Internet des Pasteurs, nous avons commencé notre étude d'Ephésiens 5:18-6:20 sur le thème «L’abandon de votre personne au Saint Esprit ». Dans cet article nous avions examiné «La signification de la plénitude de l'Esprit» (Eph. 5:18). Dans le présent numéro, nous continuons cette étude en examinant ...

La Necessite De La Plenitude De L'Esprit

Vous pouvez vous demander, pourquoi la plénitude de l'Esprit est une nécessité. Tout d'abord, c'est une nécessité parce que la Parole de Dieu l’ordonne. Notez que c'est un impératif: Soyez remplis! (Eph. 5:18). CH Spurgeon a dit: «Ce n'est pas une promesse à réclamer, mais un commandement auquel obéir ». Puisque c'est un commandement de Dieu, ne pas y obéir est un péché.

Deuxièmement, c'est une nécessité parce que l’œuvre de Dieu l'exige. Lorsque Pierre a prêché dans Actes 4:8, il était rempli du Saint-Esprit. Il en était de même pour Etienne (Actes 7:55) et Paul (Actes 13:9). La prédication est efficace lorsque le prédicateur rempli de l'Esprit et la Parole inspirée par l'Esprit agissent ensemble pour produire une vie transformée par l'Esprit. Si nous voulons être efficaces dans l'œuvre de Dieu, nous devons être remplis de l'Esprit

La Réalité De La Penitude De L'Esprit

Comment cela peut-il être une réalité dans ma vie? C’est possible dans ma vie par l'acceptation initiale du contrôle de l'Esprit Saint. Remarquez bien que la phrase est à la voix passive: soyez remplis - c'est-à-dire, laissez le Saint-Esprit vous remplir; renoncez à avoir le contrôle; acceptez le contrôle de l'Esprit Saint, non pas pour que vous possédiez plus de Lui, mais pour que Lui il possède plus de vous.

La phrase est au présent continu: continuez d’être remplis ... Ce n'est pas une expérience unique comme la survenue et le baptême de l'Esprit, qui se produit une fois au moment de la conversion. C'est quelque chose qui devrait être une réalité permanente dans notre vie tout le temps.

Cela peut aussi être une réalité dans ma vie par le fait de dépendre continuellement du contrôle de l'Esprit Saint. Dépendre continuellement du contrôle de l'Esprit Saint signifie ne pas attrister de l'Esprit (Eph. 4:30). Pour que la plénitude de l'Esprit devienne une réalité dans notre vie il nous faudra effacer de notre vie tout ce qui attriste l'Esprit de Dieu. Ainsi donc, nous ne devons pas tolérer le péché dans nos vies - nous devons le crucifier (Gal. 5:24). Mettre à mort notre «moi» - le clouer à la croix, l’enlevant ainsi de notre chemin (Col. 2:14). Soyez sensible au péché comme l’œil est sensible aux corps étrangers. Nous ne pouvons pas marcher dans l'Esprit si nous ne sommes pas sensibles et conscients dès l’instant où nous attristons l'Esprit. Nous devons confesser le péché immédiatement - le nommer et le clouer (1 Jean 1,9)..

Dépendre continuellement du contrôle de l'Esprit Saint signifie ne pas éteindre l'Esprit (1 Thess. 5:19). La plénitude de l'Esprit peut être réalisée en n’admettant pas dans votre vie quoi que ce soit qui éteigne l'Esprit. N’éteignez pas le feu de l'Esprit en prenant la gloire de Dieu pour vous-même ou en mettant fin à l'activité de l'Esprit pour la remplacer par les œuvres de la chair.

Enfin, dépendre continuellement du contrôle de l'Esprit Saint signifie être rempli de l'Esprit (5:18). Permettre à l'Esprit Saint de faire son œuvre en vous, c'est-à-dire en vous enseignant, en vous éclairant, consolant, guidant ; en vous convaincant de péché. Le résultat de tout ceci étant la manifestation du «fruit de l'Esprit» (Gal. 5:22) dans votre vie.

3ème Partie : Meditation Biblique

«La Manne du matin»

Par le Dr Stephen F. Olford

Nous continuons avec l'exhortation du Dr Stephen Olford sur la nécessité et la manière de maintenir une vie de dévotion dynamique dans son petit livret intitulé, «La Manne du matin.» La dernière fois j'ai publié la première partie de cette brochure, portant sur les raisons et les exigences de la méditation personnelle. Maintenant, voici la deuxième partie.

«Assurez-vous de commencer votre temps de méditation dans un esprit d’expectative. Je crois que cette expectative a au moins trois facteurs favorables.

Il est tout d'abord le facteur physique. Vous ne pouvez pas aller au lit à n’importe quelle heure de la nuit et vous attendre de vous lever tout frais le matin. Cela demande de la discipline d’aller au lit au moment qu’il faut. Ces activités sociales que vous aimez tant peuvent bien être intéressantes; mais elles ne sont pas aussi précieuses ou vitales que votre méditation personnelle.

Il ya aussi un facteur moral dans l’expectative. « Si j’avais conçu l’iniquité dans mon cœur, le Seigneur ne m’aurait pas exaucé.» (Psaume 66:18). Lorsqu’il ya quelque chose dans votre vie qui s’oppose à la volonté de Dieu, ne vous attendez pas à être en communion avec Lui. Si vous avez quelque chose contre quelqu’un, laissez votre offrande sur l'autel, et allez d'abord vous réconcilier.

Ensuite, il ya un facteur spirituel dans l’expectative. Vous verrez qu'il dit dans Jean 7:17: «Si quelqu’un veut faire sa volonté, il connaîtra si ma doctrine est de Dieu.» - c'est à dire, il aura l'enseignement, la révélation. La révélation et l'obéissance sont comme des lignes parallèles. A mesure que vous obéissez, Il vous révèle davantage. Lorsque vous cessez d'obéir, il cesse de révéler.

Mon expérience est la suivante: chaque fois que j'ai essayé de prier et lire la Parole et que j’étais dans l'impossibilité de le faire, au point que la Bible était devenue comme un livre mort pour moi; en y réfléchissant bien, j'ai chaque fois découvert qu'il y avait un problème d'obéissance dans ma vie. Et avant de continuer ma méditation, j’ai dû mettre les choses en règle avec Dieu.

Nous avons examiné les raisons pour lesquelles il faut avoir son temps de méditation personnelle. Et nous avons examiné ses exigences. Maintenant, permettez-moi de partager avec vous quelques règles simples qui m’aident beaucoup dans mon temps quotidien avec Dieu.

La première règle est l’attente dans la patience. Samuel Chadwick dit, «la précipitation tue la prière» Vous recevrez plus de la part Seigneur en cinq minutes passées dans la tranquillité qu’en trente-cinq minutes passées avec un œil sur l'horloge.

Faites silence dans sa présence. Attendez jusqu'à sentir comme si la gloire de sa présence vient sur vous. Cherchez le pouvoir de la concentration. Cherchez la sanctification. Cherchez l'illumination de l'Esprit. Par-dessus tout, cherchez à entrer de façon consciente dans Sa présence.

Après l’attente, passez à la lecture. Lisez dans la Parole de Dieu. Comme George Muller, je crois que vous ne pourrez jamais prier correctement tant qu’il ne vous a pas parlé dans sa Parole. Quand je dis lecture, je veux dire, bien sûr, le passage mis de côté pour ce jour particulier. Que Dieu vous préserve de la méthode dite de la «plongée bienheureuse». Cette pratique hasardeuse est une insulte au caractère sacré de la Parole de Dieu.

Lisez la portion au moins trois fois. Lisez-la attentivement pour découvrir ce qui est là de façon général. Ensuite, décortiquez-la attentivement pour ce qui s’y trouve de particulier. Enfin, étudiez-la pour tirer ce qui est là pour vous personnellement.

Passez de la lecture à la réflexion ou à la méditation. Regardez le passage dans la présence de Dieu.

Dites: «Seigneur, alors que je regarde ce passage ce matin, y a t-il un commandement à obéir? Y a t-il une promesse à réclamer? Y a-t-il de nouvelles idées à approfondir? Y a t-il un péché à éviter? Y a t-il une nouvelle découverte sur le Père, sur Jésus, sur l'Esprit Saint, sur le diable? etc.» Cherchez à découvrir ce que Dieu est en train de vous dire dans le passage que vous avez lu.

De la méditation passez à ce que j'appelle l'enregistrement. Prenez un cahier que vous gardez spécialement pour votre méditation et notez ce que le Seigneur vous a dit. Ecrivez toujours de façon personnelle. Ecrivez de manière personnelle et dans un esprit de dévotion pour que ce message soit vraiment pour votre âme.

A présent, priez. La prière a trois aspects dans votre méditation personnelle. Il ya d'abord l'ajustement. Prenez le message que le Seigneur vous a donné (le message que vous avez noté dans votre cahier de méditation) et répondez à Dieu dans la prière. C'est là un grand secret pour garder vos prières vivantes et fraiches. Priez jusqu'à ce que la volonté de Dieu devienne votre volonté en ce qui concerne le message particulier qu’il vous a donné.

Ensuite, adorez-le. Déversez votre âme devant Lui. Remerciez-Le. Pensez à Sa majesté, sa gloire, sa miséricorde, et délectez-vous en dans sa présence. Parlez comme un enfant à son père, comme un serviteur à son maître. Et écoutez comme un amant vis-à-vis de sa bien-aimée.

C'est seulement après cela que vous pouvez en venir à vos requêtes. Présentez des requêtes, non seulement pour vous, mais aussi pour les autres. Intercédez pour les autres.

Après la prière, il ya encore deux choses très importantes qui, je le crois, sont essentielles à méditation personnelle. La première c’est le partage. Partagez le message de Dieu pour vous avec quelqu'un d’autre ce jour-là.

Vous appréciez ce que vous partagez. Vous retenez ce que vous partagez. La manne que le peuple de Dieu ramassait chaque jour devait être partagé et mangé. Quand elle était accumulée elle pourrissait et puait.

Bien plus important encore, obéissez. Relevez-vous et dites: «Seigneur Jésus, alors que je fais face à ce jour, je te demande par la puissance de ton Esprit qui habite en moi de me donner la grâce de traduire en actes ce que tu m'as dit de faire ce matin.» Ensuite, sortez et obéissez.

Le meilleur que Dieu puisse vous offrir est étroitement lié à ce rendez-vous quotidien avec lui. Le baromètre de votre vie chrétienne peut être observé par l'attention que vous donnez à votre méditation tous les jours.

Vous ne pouvez pas me dire que vous avez abandonné votre vie à Dieu, que Jésus-Christ est le Seigneur de votre vie, ou que vous connaissez la plénitude de l'Esprit Saint, tant que vous n’avez pris votre manne le Matin.

4ème Partie: Plans De Predication

John 13:12-17/ Le dialogue de Jésus avec ses disciples

Pour la version audio anglaise de ces messages, cliquez sur ces liens: Link 1 - Jean 13:12-13, Partie 6; Link 2 - Jean 13:14-17, Partie 7

Titre: Le vrai service (suite - voir l’édition du printemps 2014 pour les points 1 et 2)

Point n° 3: Nous devons imiter le vrai service (12-17)

1. En nous souvenant que le Seigneur est notre Maître (12-13, 16)

2. En faisant les uns pour les autres ce que Jésus a fait pour nous (14-15)

3. En mettant en pratique ce que nous prêchons (17)

¹ Adapté de “L’exégèse” par Sinclair B. Ferguson, dans Le Prédicateur et la Prédication: raviver l’Art au 20ème siècle, Samuel T. Logan, Jr., ed., (Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1986), 197, cité dans Prédication sous l’Onction, 91-92.

Related Topics: Pastors

English

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 12, Editia de vară 2014

Ediţia de Vară 2014

Produs de ...

Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,

The Institute for Biblical Preaching

Cambridge, Ontario, Canada

www.tibp.ca

$C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg$

“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”

Partea I: Pregătirea Pentru Predicare

“Alegerea textelor şi a subiectelor”

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,

Cambridge, Ontario, Canada

În ultima ediţie a Jurnalului Electronic al Pastorilor am privit la câteva principii biblice şi practici utile pentru alegerea textelor şi a subiectelor de predică. În această ediţie doresc să continui această discuţie prezentând

Câteva Proceduri Utile De Alegere A Textelor

1. Pune-ţi câteva întrebări teologice ¹

a) Acopăr întreaga anvergură a învățăturii biblice? – Vechiul și Noul Testament, narațiunile istorice, literatura de înțelepciune, Evangheliile, epistolele etc.?

b) Acopăr întreaga arie de doctrine biblice? – Dumnezeu, omul, păcatul, salvarea, cerul și iadul etc.?

c) Mă ocup de întreaga arie de aplicații biblice? – pentru tineri și bătrâni, părinți și copii, bărbați și femei, biserică și comunitate?

2. Pune-ți câteva întrebări practice

a) Pe ce s-a pus accent în predicarea din ultima vreme, în biserică?

b) Ce evenimente spirituale și situații au avut loc în biserică în ultima vreme?

c) Care este starea spirituală a oamenilor, chiar acum?

d) De ce adevăr este nevoie astfel încât oamenii să fie întăriți?

e) Există vreun anumit adevăr specific pe care biserica trebuie neapărat să-l audă?

3. Ține seama de valoarea predicării unei serii de mesaje din cărțile biblice

Predicarea unei serii de mesaje din cărțile biblice urmează textul așa cum a fost scris de autorul biblic, sub inspirație divină. Este adevărat că nu studiezi o altă carte așa cum procedează unii predicatori atunci când își aleg textele de predică – săptămâna aceasta un paragraf dintr-o carte, săptămâna viitoare un paragraf din altă parte, sau citirea concluziei înaintea narațiunii.

Dacă predici în mod consecvent dintr-o carte, audiența va înțelege mesajele în contextul lor.

Seriile de mesaje pe cărți îți oferă ocazia să predici și tematic pe măsură ce abordezi o anumită secțiune din Biblie. De exemplu poți alege subiecte din cadrul predicilor tale de care nu te poți ocupa într-un singur mesaj, iar apoi să le dezvolți în predici individuale.

Seriile de mesaje pe cărți biblice ajută la o mai mare alfabetizare biblică în cadrul comunității în care slujești. Ai posibilitatea să prezinți oamenilor aspectele introductive și elementele hermeneutice ale cărții. Vei ajunge să-i înveți teologia biblică a cărții. Oamenii vor avea ocazia să vadă unde se încadrează cartea respectivă în narațiunea răscumpărării.

Seriile de mesaje pun la dispoziția adunării un context solid pentru înțelegerea mesajelor care fac parte din seria respectivă. Ei pot studia textul pe măsură ce predici și astfel să obțină o mai mare înțelegere asupra acestuia. Știu de unde urmează să predici săptămâna viitoare, lucru care le oferă o anumită coerență a mesajelor. Înțeleg cum se potrivesc mesajele unul cu altul și au ocazia să înțeleagă adevărurile teologice esențiale regăsite într-o anumită carte biblică.

Seriile de mesaje maximizează folosirea timpului alocat pentru studiu. Contextul și diversele elemente introductive ale cărții trebuie să fie studiate și explicate audienței o singură dată.

Seriile de mesaje pot fi abordate în mod diferit. Poți începe cu Geneza și apoi să avansezi în Scriptură sau poți echilibra predicarea din Vechiul cu cea din Noul Testament. Altă variantă este alternezi între Evanghelii și Epistole, Lege și Istorie, Psalmi și literatura de înțelepciune, între Profeție și literatura apocaliptică. Poți prezenta seriile de mesaje în moduri diferite:

Tematic, doctrinar, sau teologic;
Paragraf cu paragraf, sau capitol cu capitol;
Textele cheie dintr-o anumită carte biblică;
Secțiunile cheie (de exemplu, triada de 7 care apare în Evanghelia după Ioan – 7 discursuri, 7 semne, 7 afirmații „Eu sunt”);
O privire de ansamblu asupra întregii cărți, într-un singur mesaj;
Studiul personajelor sau al evenimentelor istorice.

4. Ține seama de valoarea varietății și a felxibilității în alegerea textelor

Chiar dacă predici o serie de mesaje dintr-o carte biblică, nu înseamnă că doar asta vei predica. Adaugă varietate predicării prin prezentarea mai multor serii de mesaje la un moment dat, sau prin amestecul de mesaje de sine stătătoare cu seriile de mesaje. De exemplu, ai putea avea o serie de mesaje pentru serviciile dedicate celebrării Cinei Domnului, o altă serie în cadrul serviciilor de duminică dimineața, și o altă serie în cadrul întâlnirilor de duminică seara.

Alte posibilități de asigurare a varietății: studii biografice, studii tematice, aspecte sociale, studii despre ucenicie și creștere spirituală, servicii de evanghelizare.

Flexibilitatea și varietatea au avantaje clare: păstrează interesul oamenilor și înlătură plictiseala, asigură un echilibru în lucrare, asigură prospețime predicatorului și îl ține pe acesta deschis față de Duhul Sfânt.

5. Ține seama de darurile tale spirituale

Predicarea trebuie să fie exercitată în cadrul tuturor nevoilor lucrării din biserică. S-ar putea să fie nevoie de ajutorul altor predicatori în zone în care nu ai daruri spirituale (de exemplu, evanghelizarea). În modul acesta biserica se va bucura de beneficiile aduse printr-o varietate de daruri de predicare.

6. Ține seama reperele timpului

Datorită faptului că timpul este foarte prețios pentru un pastor este bine să cauți un echilibru între predicarea mesajelor noi și a vestirea mesajelor pregătite în mod parțial cu o altă ocazie, dar care nu au fost predicare niciodată, sau a mesajelor pe care le-ai mai predicat și înainte. În felul acesta vei echilibra timpul alocat pentru pregătirea unor noi mesaje (cel mai îndelungat) cu timpul mult mai scurt necesar pregătirii unor mesaje mai vechi.

În săptămânile în care ești foarte aglomerat cu evenimente neplanificate (de ex. înmormântările) s-ar putea să fie nevoie să ceri ajutorul altcuiva pentru predicare, sau să predici un mesaj pe care l-ai mai prezentat și înainte.

7. Ține seama de următoarele întrebări:

a) Cum simți că te călăuzește Dumnezeu să predici pentru această ocazie?

b)Ce text și subiect sunt necesare pentru această ocazie specifică?

c) Ce aspect din revelația lui Dumnezeu este necesar și potrivit să fie predicat în această circumstanță?

8. Ține seama de următoarele linii călăuzitoare:

a) Dacă ai decis să predici o serie de mesaje, alegerea textului s-ar putea să fie determinată fie de următorul paragraf din cartea respectivă, fie de următoarea doctrină, dacă este vorba despre o serie de mesaje teologice sau tematice. Oricare ar fi situația, stabilește cât de lungă ar trebui să fie acea serie de predici. Este probabil înțelept să nu aloci unei serii de predici mai mult de 10-12 săptămâni, cu excepția cazului în care seria respectivă este întreruptă de mesaje susținute cu alte ocazii.

b) Dacă ai decis să predici mesaje tematice, alege textul în așa fel încât acesta să prezinte plenar fiecare temă sau doctrină avută în discuție. În felul acesta vei expune textul respectiv, apoi vei face referire și la alte texte potrivite, mai degrabă decât să sari de la un text la altul fără a avea un pasaj primar. Un text primar va pune la dispoziție un accent textual pentru studiu, mai degrabă decât un accent tematic. S-ar putea ca audiența să uite celelalte texte la care ai făcut referire, dar este foarte posibil să-și amintească textul primar din care ai predicat.

9. Ține seama de următoarele granițe:

a) Granița unității literare a textului (un paragraf sau capitol, sau chiar câteva capitole, dacă este vorba despre o narațiune lungă). Când alegi textul, asigură-te că alegi o unitate literară. Trebuie să cunoști care sunt diviziunile textului în cadrul acelui tip de literatură. Asigură-te că te ocupi de o unitate textuală completă. Pune-ți următoarele întrebări:

în ce fel este acest text cu adevărat o unitate literară, un paragraf unitar?
Are el o temă clară și specifică?
Are acel text o temă sau gând complet în cadrul contextului său?

b) Granița genului literar. Genul literar determină modul în care vei interpreta și vei aplica un anumit pasaj.

c) Granița sensului originar intenționat de autor. Nu alege în mod arbitrar un text, făcându-l să spună ceea ce nu intenționează să spună – acesta este un abuz. Fii cinstit și credincios față de sensul inițial pe care autorul textului a încercat să-l transmită. S-ar putea ca predica să se focalizeze asupra unei secțiuni dintr-o unitate literară, sau să combine câteva unități, însă orice ai alege trebuie să știi cum se încadrează în unitatea literară mare, și ce mesaj a încercat să transmită autorul în cadrul acestei unități.

Concluzie

Alegerea textului este punctul de început în ceea ce privește pregătirea unei predici. După ce ai ales textul poți să decizi cât de mult din el vei citi în cadrul serviciului divin, când va fi citit, cine îl va citi. Roagă-te. Veghează. Cunoaște bine textul. Cunoaște-i pe oameni. Cunoaște ocazia în care predici. Fii sensibil față de Duhul Sfânt.

Partea II: Conducere: Să Fii Un Model De Slujitor Evlavios

“Supunerea ta față de Duhul Sfânt,” Pt. 2

În ediția de primăvară 2014 a Jurnalului Electronic al Pastorilor am început un studiu pe Efeseni 5:18-6:20, cu subiectul „Supunerea ta față de Duhul Sfânt”. În acea ediție am privit la „Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt” (Ef. 5:18), iar în această ediție vom continua studiul și vom avea în vedere…

Necesitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Poate că întrebi de ce este umplerea cu Duhul o necesitate? În primul rând, umplerea este o necesitate deoarece o poruncește Cuvântul lui Dumnezeu. Observați că este vorba despre un imperativ: Fiți plini! (Ef. 5:18). C.H. Spurgeon a spus că „aceasta nu este o promisiune pe care să o așteptăm, ci o poruncă pe care să o ascultăm.” De vreme ce aceasta este o poruncă de la Domnul, neîmplinirea ei înseamnă păcat. În al doilea rând, este o necesitate deoarece o pretinde lucrarea lui Dumnezeu. Când Petru predica în Fapte 4:8, el a fost plin de Duhul Sfânt. Tot astfel, Ștefan (Fapte 7:55) și Pavel (Fapte 13:9). Predicarea eficientă este produsul mesagerului plin de Duhul și a Cuvântului inspirat de Duhul, lucrând împreună spre a produce o viață transformată de Duhul. Dacă vrem să fim eficienți în lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să fim plini de Duhul Sfânt.

Realitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Cum este posibil ca umplerea cu Duhul să fie o realitate în viața mea? Poate să fie o realitate prin acceptarea inițială a controlului exercitat de Duhul Sfânt. Observați că se folosește diateza pasivă: fiți plini – lăsați ca Duhul Sfânt să vă umple, să vă controleze; acceptați conducerea Duhului Sfânt, nu să avem noi mai mult din El, ci El să aibă mai mult din noi.

Întâlnim un prezent continuu: Continuați să fiți plini… Aceasta nu este o experiență o dată in viață, așa cum este locuirea și botezul cu Duhul, care au loc o singură dată la convertire. Umplerea cu Duhul trebuie să fie o realitate continuă în viața noastră. Este posibil să fie o realitate continuă în viața mea prin dependența continuă față de controlul Duhului Sfânt. Dependența continuă față de Duhul înseamnă să nu-l întrisătm pe Duhul Sfânt (Ef. 4:30). Realitatea umplerii cu Duhul se poate realiza prin ștergerea din viața noastră a oricărui lucru care îl întristează pe Duhul lui Dumnezeu. Deci, nu trebui să îngăduim existența păcatului în viața noastră – este nevoie să-l răstignim (Gal. 5:24). Omoară „eul” din viața ta – pune-l pe cruce, dându-l astfel la o parte (Col. 2:14). Fii sensibil față de păcat tot așa cum ochiul este sensibil față de mizerie. Nu putem umbla în Duhul, dacă nu conștientizăm imediat când îl întristăm pe Duhul. Trebuie să ne mărturisim păcatele imediat – numește-l și răstignește-l (1 Ioan 1:9).

Dependența continuă de controlul Duhului înseamnă să nu stingem Duhul (1 Tes. 5:19). Putem fi plini de Duhul atunci când nu permitem ca ceva din viața noastră să stingă Duhul. Nu stinge focul Duhului luând pentru tine din gloria lui Dumnezeu, sau înlăturând lucrarea Duhului și înlocuind-o cu lucrarea propriei tale firi.

În sfârșit, dependența continuă de controlul Duhului înseamnă să fim plini de Duhul (Ef. 5:18). Adică, să-i permitem Duhului Sfânt să-și facă lucrarea în noi – să te învețe, să te ilumineze, să te mângâie, să te călăuzească, să te convingă de păcat. Rezultatul acestor lucrări va fi manifestarea în viața noastră a „roadei Duhului” (Gal. 5:22).

Partea III: Gânduri Devoționale

“Mana de dimineaţă”

De: Stephen F. Olford

Continuăm să prezentăm gândurile Dr. Stephen Olford referitoare la necesitatea practicării și menținerii unei vieți devoționale vibrante, așa cum sunt ele prezentate în broșura „Mana de dimineață”. Data trecută am publicat prima parte din această broșură, unde de vorbește despre motivația și cerințele necesare pentru practicarea unui timp de părtășie cu Dumnezeu. Acum, abordăm a doua parte.

„Asigură-te că vii la timpul devoțional cu un duh de așteptare. Cred că o astfel de atitudine de așteptare are la bază cel puțin trei factori.

În primul rând există factorul fizic. Nu poți merge la culcare la orice oră din noapte, iar apoi să te aștepți să fii treaz și proaspăt de dimineață. Ca să poți merge la culcare la o oră corespunzătoare este nevoie de disciplină; există probabil moduri plăcute de a-ți petrece timpul și de a socializa, dar ele nu sunt la fel de prețioase și de importante precum timpul de părtășie cu Dumnezeu.

Apoi, atitudinea de așteptare este determinată și de un factor moral. „Dacă aș fi cugetat lucruri nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul.” (Ps. 66:18). Când există ceva în viața ta, împotriva voii lui Dumnezeu, nu te aștepta să ai părtășie cu El. dacă ai ceva împotriva acestei persoane, sau aceleia, lasă-ți darul la altar și du-te de împacă-te cu el.

De asemenea, mai există și un factor spiritual implicat în această chestiune a așteptării. Acest factor este descris în Ioan 7:17: „Dacă vrea cineva să facă…va ajunge să cunoască dacă învățătura…” – adică, va cunoaște învățătura. Revelația și ascultarea sunt ca două linii paralele. Pe măsură ce ascuți, tot așa se revelează și Dumnezeu. Când încetezi să asculți și El încetează să se reveleze.

Experiența mea este aceasta: când am încercat să mă rog și să citesc Cuvântul și am descoperit că este imposibil „să fac față”, ca să spunem așa, Biblia fiind ca o carte moartă pentru mine, m-am examinat și mi-am dat seama că exista un aspect în care nu am fost ascultător față de Domnul. Așadar, înainte de a continua cu timpul meu devoțional, a trebuit să-mi pun lucrurile în rânduială cu Domnul.

Am privit la motivația care stă la baza timpului de părtășie cu Dumnezeu, apoi la cerințele care sunt necesare. Permiteți-mi acum să împărtășesc cu dumneavoastră câteva reguli simple care pe mine mă ajută în întâlnirea zilnică cu Domnul.

Prima regulă este să aștepți. Samuel Chadwick spunea că „graba este moartea rugăciunii.” Poți să primești mai mult de la Domnul în cinci minute petrecută fără grabă, decât în treizeci și cinci de minute petrecute cu ochii pe ceas.

Fii liniștit în prezența Sa. Așteaptă până când gloria prezenței Sale pare să vină peste tine. Caută să fii focalizat. Caută curățirea și iluminarea de la Duhul. Mai presus de toate, caută să intri în mod conștient în prezența lui Dumnezeu.

De la așteptare, treci la citire. Citește din Cuvântul lui Dumnezeu. Cred și eu ca George Muller că nu poți să te rogi niciodată corect, înainte ca Domnul să-ți fi vorbit din Cuvântul Său. Când mă refer la citire, am în vedere, desigur, pasajul biblic rezervat pentru ziua respectivă. Dumnezeu să te ferească de metoda „deschiderii Bibliei la întâmplare.” O asemenea practică este o jignire adusă la adresa caracterului sacru al Cuvântului lui Dumnezeu.

Citește pasajul biblic cel puțin de trei ori. Citește-l cu atenție pentru a descoperi mesajul general. Apoi, caută să identifici aspecte speciale din acel text. În sfârșit, caută să-l studiezi găsind mesajul textului la nivel personal.

Treci, apoi, de la citire la reflectare sau meditație. Privește pasajul în prezența lui Dumnezeu.

Spune: „Domne, acum când privesc în acest pasaj în dimineața aceasta, este vreo poruncă pe care trebuie să o ascult? Este vreo promisiune pe care trebuie să mă bazez? Este vreun gând nou pe care trebuie să-l urmez? Este vreun păcat de care trebuie să mă feresc? Găsesc vreo idee nouă despre Dumnezeu, despre Domnul Isus, despre Duhul Sfânt, sau chiar despre cel rău?” Caută să înțelegi ce îți vorbește Dumnezeu din pasajul pe care l-ai citit.

De la meditație continuă cu ceea ce eu numesc înregistrare. Ia acel caiet pe care-l păstrezi doar pentru timpul devoțional și notează ce ți-a vorbit Dumnezeu. Formulează întotdeauna ideile la nivel personal și cu o atitudine de închinare. Așează în scris lucrurile în așa fel încât să fie vorba despre un mesaj adresat sufletului tău.

Acum roagă-te. Rugăciunea din cadrul timpului personal de părtășie cu Dumnezeu are trei aspecte. Întâi de toate este vorba despre ajustare. Ia mesajul pe care Domnul ți l-a dat – mesajul notat pe scurt în caietul tău – și roagă-te, direcționând acel mesaj înapoi spre Dumnezeu. Acesta este unul din secretele care fac ca rugăciunile tale să fie vii și proaspete. Roagă-te până când voia lui Dumnezeu devine voia ta, cu referire la mesajul specific prin care Domnul ți-a vorbit.

Apoi, adoră-l pe El. Varsă-ți sufletul înaintea Lui. Mulțumește-I. Gândește-te la maiestatea, la gloria și îndurarea care sunt revelate în lumina prezenței Sale. Vorbește ca un copil cu tatăl său, ca un rob cu stăpânul său. Și ascultă – așa cum cineva o ascultă pe persoana iubită.

Abia după toate acestea ajungi la cereri. Vino înaintea Domnului cu cereri nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Mijlocește pentru alții.

După rugăciune, mai sunt încă doi pași importanți în contextul timpului devoțional. Unul este cel al împărtășirii. Împărtășește mesajul lui Dumnezeu cu o anumită persoană – în ziua respectivă.

Împărtășim lucrurile pe care le iubim și păstrăm ceea ce împărtășim. Mana pe care poporul lui Dumnezeu o aduna în fiecare zi trebuia să fie împărțită și consumată. Ceea ce era pus deoparte făcea viermi și se împuțea. Întotdeauna poți să-ți dai seama de persoanele care-și fac rezerve din ceea ce primesc în timpul devoțional.

Cel mai important pas este să asculți. Ridică-te de pe genunchi și spune: „Doamne Isuse, acum când încep o nouă zi, te rog ca prin puterea Duhului să-mi dai harul de a pune în practică ceea ce mi-ai vorbit în această dimineață.” Apoi, continuă să-ți trăiești ziua ascultând de Domnul.

Cele mai bune lucruri pe care Domnul le are pentru tine sunt strâns legate de această întâlnire zilnică cu El. Barometrul vieții tale creștine poate fi observat privind la modul în care tratezi timpul zilnic de părtășie cu Domnul.

Nu poți să îmi spui că te-ai predat lui Dumnezeu, că Isus Hristos este Domnul vieții tale sau că ai parte de plinătatea Duhului Sfânt, decât dacă ai parte de mana de dimineață.

Partea IV: Schițe De Predici

Ioan 13:12-17, Isus vorbește cu ucenicii Săi

Pentru versiunile audio ale acestor predici, dă click pe aceste linkuri: Link 1 - Ioan. 13:12-13, Pt. 6; Link 2 - Ioan. 13:14-17, Pt. 7

Titlu: Adevărata Slujire (continuare – vezi Ediția de Primăvară 2014 pentru punctele 1 și 2)

Punctul #3: Trebuie să imităm natura adevăratei slujiri (12-17)

1. Amintindu-ne că Domnul este Stăpânul nostru (12-13, 16)

2. Făcând unii pentru alții ceea ce Isus a făcut pentru noi (14-15)

3. Practicând ceea ce predicăm (17)

¹ Adaptare după Sinclair B. Ferguson, “Exegesis,” in Preacher and Preaching: Reviving the Art in the Twentieth century, Samuel T. Logan, Jr., ed., (Phillipsburg, N.J.: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1986), 197, citat în Anointed, 91-92.

Related Topics: Pastors

English

Ubusonga Mu By’ukuri Kw’imana

KUGWIZA UBUGINGO MU IVUGABUTUMWA NO GUHINDURA ABANTU ABIGISHWA

Intangiriro

Ubutunzi bw’ukuri kw’Imana

2 Timoteyo 1:13-14 “Ujye ukomeza icyitegererezo cy'amagambo mazima wanyumvanye, ugikomereshe kwizera n'urukundo rubonerwa muri Kristo Yesu. Ikibitsanyo cyiza wabikijwe, ukirindishe Umwuka Wera utubamo.

Pawulo yasobanuye Butumwa Imana yamuhaye nk' “ ikibitsanyo wabikijwe” (2 Timoteyo 1:13-14). Aha Intumwa iratwibutsa ko ubu Butumwa, Ubutumwa bwerekeye Umwami Yesu bwo kugeza abantu mu mibanire n'Imana Ihoraho igenga isi, ari ubukungu (ikibitsanyo) n'ibyiringiro. Biragaragara ko ari ubutumwa bugeza mu bwami bw'Imana bwonyine, bwunga abantu n'Imana (Yohana 14:6; 4:12), bunabaha ubugingo buhoraho kandi ubugingo bwinshi (Yohana 10:10) ni ubukungu butagira akagero n'izahabu y'agaciro (Matayo 13:44-46). Ubutumwa bwiza ni cyo kintu cy'agaciro umuntu ashobora gutunga, ariko nk'ikintu cy'agaciro muri twe, kinakeneye no kurindwa. Kuki? Kubera ko hari Ubutumwa bw'ibinyoma bashaka kubwiza ab'imitima yoroshye mu bihendo bya Satani (Abagalatiya 1:69; Yuda 3-4).

Ariko mu gihe bugomba kurindwa, ntibugomba guhishwa. Ni ubutumwa bugomba kuvugwa cyangwa kubwirwa abandi mu buryo busobanutse kandi bw'ukuri. Muri ubwo buryo, ni ikibitsanyo twabikijwe ngo tukigeze ku bandi. Bityo, muri 2 Timoteyo 2:2, Timoteyo afite inshingano yo kumenyesha abantu bo kwizerwa ibyo yigiye kuri Pawulo ngo nabo bashobore kubyigisha abandi maze bikomeze bityo.

2 Timoteyo 2:2 “ Kandi ibyo wanyumvanye imbere y'abahamya benshi, ubimenyeshe abantu bo kwizerwa bazashobora kubyigisha abandi.”

Uyu ni umurimo wo kugwiza ubugingo mu by'Umwuka. Reba ukuntu aha ibisekuru bine bivugwa. Pawulo kuri Timoteyo, ku bantu bo kwizerwa no ku bandi nabo. Ibi biroroshye cyane ariko imbuto ziteye ubwoba. Nuzana umuntu umwe ku Mwami buri mwaka maze ukigisha umuntu kugendana na Kristo no kwera imbuto na we ubwe agakora atyo, uko muri babiri mugakomeza mutyo muzana abandi babiri (buri muntu umwe) umwaka ukurikiyeho muzakomeza kugenda mwikuba kabiri uko umwaka utashye. Mbese uzi umubare w'abantu bazaba bamaze kugera kuri Kristo mukomeje mutyo nyuma y'imyaka 20? Mu mpera z'umwaka wa 20, inyuma yawe hazaba hari abantu 1,048,576.¹³⁰

Ingorane duhura na zo

Bisa n'aho abantu benshi batekereza ko guhindura abandi abigishwa (kugeza abantu ku gakiza no kububaka muri Kristo) ari umurimo w’abantu bihariye nk'abamisiyoneri, abapasitoro, n'abakorana n'urubyiruko, kandi ko bo umurimo wabo ari ukubafasha gusa mu gukora uwo murimo w'Imana. Hari ibintu byinshi byateye igitekerezo nk’iki cy'abakozi b'Imana/abakristo basanzwe, ariko iyo ngingo ni igitekerezo cy'ibinyoma kandi si icya Bibiliya namba. Aho kugira ngo abantu bamenye iby'uko umwizera ari umutambyi ukora umurimo w'Imana (1 Petero 2:510), bahindutse indorerezi gusa aho kuba abafatanije n'abandi umurimo. Mu yandi magambo, 2 Timoteyo 1:14 na 2:2 hatwereka gahunda y'umurimo w'Imana ku bw'umubiri wa Kristo kandi abizera bashobora kugira uruhare muri ibi ibabaye baboneka. Rumwe mu ruhare rw'ingenzi rw'uwitwa ko ari umupasitoro cyangwa pasitoro-mukuru ni nk'abatoza b'ikipe batoza abandi umurimo w'Imana wo kubaka umubiri wa Kristo (Abefeso 4:11-16).

Mu Abefeso 4:12 herekana ibintu bitatu Pasitoro agomba gukora nk’uko KJV ishobora gutuma bamwe babitekereza, ni ukuvuga, kugira ngo abera batunganirizwe rwose gukora umurimo wo kugabura iby'Imana no gukomeza umubiri wa Kristo. Ibyanditswe mu Kigiriki byashobora neza kurushaho gusobanurwa ngo “kubwo (pros) gutegurira abera iby' (eis) umurimo w'Imana mu (eis) kwubaka umubiri wa Kristo ” (Aha ni jye usobanura). Umugambi wa Pawulo wari uwo gusobanura umurimo wuzuye ukuza abandi, ufite intego igenewe kubyara umubiri ukura mu bwiza (gukura mu Mwuka no guhama dusa na Kristo), mu bwinshi (abantu baza kuri Kristo), no mu ngingo (abantu baza mu murimo w'Imana - abakuru, abadiyakoni, abigisha, n'abandi).

Kuba ibisonga byiza by'ibyo twabikijwe by'ukuri kw'Imana si icyagenewe abantu bake bihariye, ahubwo ni umuhamagaro wacu nk'abizera Kristo.

Gukura kw'Itorero rya mbere

Nyuma y'urupfu, kuzuka, no kuzamurwa mu ijuru bya Kristo no kuza k'Umwuka Wera w'Imana kuri Pentekote, byagendekeye bite itorero? Ryarakuze cyane kandi n'imbaraga nyinshi. Ibyabaye byatwandikiwe mu gitabo cy'Ibyakozwe. Mbere tubona abigishwa 11 bateranye n'Umwami, hanyuma ba bandi 120 mu cyumba cyo hejuru, hanyuma 3,000, hanyuma gato, Umwami yongereye abandi 5,000 ku itorero.

Ntibyari ukwongera gusa ahubwo byari ukugwiza kubw'umurimo n'umubiri bya Kristo hamwe n’abantu benshi bahindukiriraga Umwami kandi bakiyongera ku itorero, umubiri wa Kristo.

Ugukura kw'itorero ntikwahagaririye aho. Mu binyejana byinshi, itorero rya Yesu Kristo ryakomeje gukura, kandi igitangaje cyane ni uko ryakuriye no mu banyamahanga, mu barirwanya, no mu mico y'abatize n'abize. Muri uku gukura ku isi yose, itorero ryarakuze kandi riranesha, nubwo hari abagambanyi, ukuyoba, gutotezwa, amapfa, kwicishwa inkota, gutwika za Bibiliya, gushyirwa mu rwobo rw'intare, gutwikirwa ku karubanda n'ibindi.

Nk'uko Umwami Yesu yabivuze muri Matayo 16:18 ati “Nanjye ndakubwira: uri Petero, kandi nzubaka itorero ryanjye kuri urwo rutare,(avuga umurimo We ubwe) kandi amarembo y'i kuzimu ntazarishobora.”

Biragaragara ko itorero ryakuze mu buryo butandukanye, ariko nk'uko Wyn na Karoli Arn babivuga, “...hari inzira imwe ryakuzemo neza, mu buryo bwihuse kurushaho, kandi mu buryo bukomeye. Kuva mu itangiriro ryaryo, mu binyejana byose uko byakurikiranye kugeza umunsi wa none, inzira imwe yagize uruhare mu gukura kw'itorero kurusha izindi zose. Ni mu byerekeye ubu buryo - kandi ingaruka igufitiye wowe n'itorero iri muri uru rutonde rw’amasomo y`ivugabutumwa no guhindura abandi abigishwa, ikaba inshingano ikomeye y'itorero.¹³¹

Itorero muri iki gihe

Inshingano y'itorero ntiyahindutse. Inshingano yahawe itorero rya mbere iracyari inshingano y'itorero ryo mu kinyejana cya 20. Ariko ibintu ntibiraba byiza nubwo ubushobozi bw'ivugabutumwa no guhindura abandi abigishwa mu isi yose butigeze bukura kurushaho. Mu mpande za buri torero na buri muryango wa gikristo buri hantu hari abantu bashobora gukizwa bategereje gusa kubwirwa. Ariko se twumva dute Inshingano twahawe, ibikoresho dufite, n'uburyo bwa Bibiliya bukora neza, ariko akenshi bikirengagizwa?

Ibarura ritubwira ko hafi y’abantu 75 ku ijana mu itorero bahuguriwe gukora umurimo w'ivugabutumwa, naho 2% gusa akaba ari bo bonyine bakora uwo murimo w'ivugabutumwa. Abantu babiri b'abahanga mu ivugabutumwa no guhindura abandi abigishwa kandi bazengurutse Amerika yose batanga ibiganiro, babaza abantu, bavugana n'abayobozi b'itorero n'abakristo basanzwe, kandi bumva uko Amerika ihumeka ni Wyn na Karoli Arn. Mu gitabo cyabo, Umugambi wa databuja wo guhindura abantu abigishwa (The Master's Plan forDisciples), berekana ibintu byinshi bigaragaza itorero ryo muri Amerika.¹³²

(1) Kugeza Ubutumwa ku batari abakristo bishyirwa inyuma muri menshi mu matorero n'abantu. Ibyigeze kuba gutera kw'umutima mu itorero rya mbere byaretse cyane kuba ibanze mu mitima y'abakristo benshi.

(2) Ibyo Bibiliya yita kuzimira byavuye mu bwenge bw'amatorero menshi n'abakristo batabarika. Twabuze ibivugwa by'umutwaro byo muri Yuda 23, “abandi mubakirishe ubwoba, mubahubuje mu muriro.”

(3) Uburyo bwinshi bukoreshwa mu ivugabutumwa ntibushobora guhindura ibintu abigishwa. Amatorero yigenga akenshi “azana gahunda zakoreshejwe ahandi zikanesha, ariko mu kuri ziba iz'akanya gato. Akenshi aba ari ubutumwa bw'iminota 15 mu bintu bififitse by'ubumenyi buke bw'umuntu cyangwa wishakira ibye” (urupapuro rwa 9). Uburyo nk'ubwo akenshi bushaka kugira abantu nk'imbarutso ku ntwaro z'Ubutumwa. Uburyo nk' ubwo akenshi bushaka gutsinda ibitego gusa.

(4) “Ivugabutumwa akenshi rigambirira gufata ibyemezo aho kugira ubumwe no guhindura abantu abigishwa… Ukwo kwitanga kugufi mu magambo kubonwa nk'igisubizo cy'ibanze ku nshingano ikomeye twahawe. Nyamara akenshi hari ikibuze hagati yo gufata umugambi no guhindura abantu abigishwa.”

(5) “Guhindura abantu abigishwa bisobanurwa gusa cyangwa mu buryo bw'ibanze nko gukura mu by'Umwuka,” ariko akenshi ni ugukura kwikundwakaza kandi kubuze ibintu bimwe by'ingenzi byo gukura nyakuri, ari byo kwigisha abantu ngo na bo ubwabo babashe kubyara abahindura abandi abigishwa.”

(6) “Uburyo bw'ivugabutumwa akenshi burasuzugurwa.” Bibanda ku butumwa busanzwe bukozwe mbese buri aho, aho kwubaka ubumwe mu bantu no kubitaho by’umwihariko (injyana y`ivugabutumwa) byubaka amateme ku Butumwa Bwiza mu gukunda abantu.”

(7) “Ivugabutumwa rikunze kuvugwaho ariko rishyirwa mu bikorwa gake.” Usanga rishyirwa mu byo abantu bavuga ko bizera cyangwa ibyo bashyira mu mahugurwa, kuri za video, ariko ntibiba mu mibereho y'umwizera usanzwe cyangwa ugize itorero runaka.

None, ni iki kitagenda? Ko dufite Inshingano ikomeye kurusha izindi mu isi, ubutumwa buzana ubugingo aho kuzana urupfu, ni kuki tunanirwa kwamamaza Ubutumwa bwiza ngo dusohoze dutyo Inshingano? Biragaragara ko itorero rikeneye guhugurwa, ariko igikomeye kurushaho rikeneye impamvu y'ukuri iritera kuba abo ryahamagariwe, abantu bamamaza imbaraga z'Imana n'agakiza kabonerwa muri Kristo.

Gusobanukirwa umugambi wa Databuja mu kuvuga ubutumwa

Gukoresha Ijambo ry'Imana nk'isoko yo kumenya umugambi wa Databuja n'ibyiringiro byo kuba impamvu, ikidushishikaza, ibitugora, n'inyigisho, uru rutonde rw’inyigisho ku by'ivugabutmwa bizaba mu bice bine bigaragazwa n'iki gishushanyo cyo hejuru aha.

Gusobanukirwa Intego Yacu (Matayo 28:18-20)
Gusobanukirwa Ubushobozi bwacu (Ibyakozwe 1:8)
Gusobanukirwa Uburyo bwacu (oikos cyangwa urunana rw'amahame)
Gusobanukirwa Ubutumwa bwacu.

Nubwo imwe mu nyigisho zikomeye zo muri izi izaba ku ivugabutumwa, ntizaba yibanze ku ivugabutumwa gusa. Kuyigira iy'ivugabutumwa gusa ni ukunanirwa intego y'itorero uko yakabaye ahari no gutuma dutekereza ko intego yacu ari ugutondekanya buri wese kuri gahunda yo kubahugura ngo bajyane Ubutumwa mu ngo. Nk'uko byigeze kuvugwa, iki ni igice cy'iyo ngorane.

¹³⁰Christopher B. Adsit, Personal Disciple-Making, Here’s Life Publishers, San Bernardino, CA, 1988, p. 332-333.

¹³¹Wyn and Charles Arn, The Master’s Plan for Making Disciples, Church Growth Press, Pasadena, CA, 1982, p. 6.

¹³²Arn, pp. 7-11.

INYISHO-REMEZO ZO GUKURA KW'UMUKRISTO Gushinga Urufatiro

Related Media

English

Mpango wa Mungu wa Wokovu

Related Media

1 Yoh 5:11-12 Na huu ndio ushuhuda, ya kwamba Mungu alitupa uzima wa milele; na uzima huu umo katika Mwanawe. Yeye aliye naye Mwana, anao huo uzima; asiye naye Mwana wa Mungu hana huo uzima.

Mkutadha huu watwambia ya kwamba Mungu ametupa uzima wa milele; na uzima huu umo katika Mwanawe, Yesu Kristo. Katika maneno mengine, njia ya kuumiliki uzima wa milele ni kummiliki Mwana wa Mungu. Swahili ni, mtu awezaje kukuwa na Mwana wa Mungu?

Shida ya Mwanadamu

Utengano na Mungu

Isaya 59:2 Lakini maovu yenu yamewafarikisha ninyi na Mungu wenu, na dhambi zenu zimeuficha uso Wake msiuone, hata hataki kusikia maombi yenu.

Warumi 5:8 Bali Mungu aonyesha pendo Lake Yeye Mwenyewe kwetu sisi, kwa kuwa Kristo alikufa kwa ajili yetu, tulipokuwa tungali wenye dhambi.

Kulingana na Warumi 5:8, Mungu alionyesha pendo Lake kwetu sisi kwa njia ya mauti ya Mwanawe. Kwa nini ilimpasa Kristo kutufia? Kwa sababu Andiko la tangaza watu wote kuwa wafanya dhambi. Kufanya "dhambi" kuna maanisha kukosa alama. Biblia inatangaza "wote wamefanya dhambi, na kupungukiwa na utukufu (utakatifu mkamilifu) wa Mungu" (Rum. 3:23). Katika maneno mengine, dhambi zetu zatufarikisha sisi na Mungu wetu aliye utakatifu mkamilifu (haki na kweli) na kwa hivyo sharti Mungu awahukumu watenda dhambi.

Habakuki 1:13a Wewe uliye na macho safi hata usiweze kuangalia uovu, Wewe usiyeweza kutazama ukaidi; mbona unawaangalia watendao kwa hila; na kunyamaza kimya?

Matendo yetu Yasioleta Manufaa

Andiko lafundisha pia ya kwamba hakuna kiasi cha wema wa mwanadamu, matendo ya binadamu, tabia njema ya binadamu, au utendaji wa kidini uwezao kumfanya mtu akubalike na Mungu wala kumwingiza mtu mbinguni. Mtu wa kidini, na mtu mwovu na yule asiye wa kidini wote wako katika hali moja. Wote walipungukiwa na haki ya ukamilifu wa Mungu. Baada ya kujadili mtu mwovu, mtu mwadilifu, na mtu wa kidini katika Warumi 1:18-3:8, Mtume Paulo atangaza ya kwamba Wayahudi na Wayunani wote wako chini ya dhambi, ya kwamba "hakuna mwenye haki hata mmoja" (Rum. 3:9-10). Yaliyo ongezwa kwa jambo hili ni maazimio yafuatayo ya vifungu vya Maandiko:

Waefeso 2:8-9 Kwa maana mmeokolewa kwa neema, kwa njia ya imani; ambayo hiyo haikutokana na nafsi zenu, ni kipawa cha Mungu; 9 wala si kwa matendo, mtu asije akajisifu.

Tito 3:5-7 alituokoa; si kwa sababu ya matendo ya haki tuliyoyatenda sisi; bali kwa rehema Yake, kwa kuoshwa kwa kuzaliwa kwa pili na kufanywa upya na Roho Mtakatifu; 6 ambaye alitumwagia kwa wingi, kwa njia ya Yesu Kristo Mwokozi wetu; 7 ili tukihesabiwa haki kwa neema Yake, tupate kufanywa warithi wa uzima wa milele, kama lilivyo tumaini letu.

Warumi 4:1-5 Basi, tusemeje juu ya Ibrahimu, baba yetu kwa jinsi ya mwili? 2 Kwa maana ikiwa Ibrahimu alihesabiwa haki kwa ajili ya matendo yake, analo la kujisifia; (lakini si mbele za Mungu). 3 Maana Maandiko yasemaje? "Ibrahimu alimwamini Mungu, ikahesabiwa kwake kuwa haki." 4 Lakini kwa mtu afanyaye kazi, ujira wake hauhesabiwi kuwa ni neema, bali kuwa ni deni. 5 Lakini kwa mtu asiyefanya kazi, bali anamwamini Yeye ambaye amhesabia haki asiyekuwa mtauwa, imani yake mtu huyo imehesabiwa kuwa haki.

Hakuna kiasi cha wema wa binadamu ulio wema jinsi alivyo Mungu. Kwa sababu ya jambo hili, Habakuki 1:13 inatwambia Mungu hawezi kuwa na ushirika na mtu ye yote asiyekuwa na haki kamilifu. Ili tukaweze kukubalika na Mungu, sharti tuwe wema jinsi alivyo Mungu. Mbele za Mungu, sisi sote twasimama uchi, wasiojiweza, na wasio na tumaini ndani yetu. Hakuna kiasi cha kuishi kuzuri kitakacho tupeleka mbinguni wala kutupa uzima wa milele. Jawabu ni nini basi?

Utatuzi wa Mungu

Mungu si utakatifu mkamilifu tu (ambaye tabia Yake sisi hatuwezi kamwe kuifikilia kwa nafsi zetu wa kwa matendo yetu ya haki) lakini Yeye pia ni pendo kamilifu aliyejaa neema na huruma. Kwa sababu ya pendo Lake na neema, Yeye hajatuwacha sisi bila tumaini na jawabu.

Warumi 5:8 Bali Mungu aonyesha pendo Lake Yeye Mwenyewe kwetu sisi, kwa kuwa Kristo alikufa kwa ajili yetu, Tulipokuwa tungali wenye dhambi.

Hii ni habari njema ya Biblia, ujumbe wa injili. Ni ujumbe wa kipawa cha Mwana wa Mungu Mwenyewe aliyefanyika mwanadamu (Mungu-mwanadamu), akaishi maisha yasiyo ya dhambi, akafa msalabani kwa ajili yetu, naye akafufuliwa kutoka kaburini akitoa jambo ya kuwa Yeye ni Mwana wa Mungu na thamani ya mauti Yake kwa ajili yetu kama kibadala.

Warumi 1:4 aliyedhihirishwa kwa uwezo kuwa Mwana-wa-Mungu, kwa jinsi ya Roho Mtakatifu, kwa ufufuo wa wafu, Yesu Kristo Bwana wetu.

Warumi 4:25 Ambaye alitolewa kwa ajili ya makosa yetu, na kufufuliwa ili mpate kuhesabiwa haki.

2 Wakorintho 5:21 Mungu alimfanya Yeye asiyejua dhambi kuwa dhambi kwa ajili yetu, ili sisi tupate kuwa haki ya Mungu katika Yeye.

1 Petro 3:18 Kwa maana Kristo naye aliteswa mara moja kwa ajili ya dhambi, mwenye haki kwa ajili yao wasio haki, ili atulete kwa Mungu; mwili Wake akauawa, bali roho Yake akahuishwa.

Je, Twampokeaje Mwana wa Mungu?

Kwa sababu ya kile alichotimiza Yesu Kristo kwa ajili yetu pale msalabani, Biblia inaeleza "Yeye aliye na Mwana anao uzima." Twaweza kumpokea Mwana, Yesu Kristo, kama Mwokozi wetu kwa imani ya kibinafsi, kwa kutumaini katika utu wa Kristo na katika mauti Yake kwa ajili ya dhambi zetu.

Yohana 1:12 Bali wote waliompokea--wale waliaminio jina Lake--aliwapa uwezo wa kufanyika watoto wa Mungu.

Yohana 3:16-18 Kwa maana jinsi hii Mungu aliupenda ulimwengu, hata akamtoa Mwanawe pekee, ili kila mtu amwaniniye asipotee, bali awe na uzima wa milele. 17 Maana Mungu hakumtuma Mwana ulimwenguni ili auhukumu ulimwengu, bali ulimwengu uokolewe katika yeye. 18 Amwaminiye yeye hahukumiwi; asiyeamini amekwisha kuhukumiwa; kwa sababu hakuliamini jina la Mwana pekee wa Mungu.

Hili linamaanisha sharti kila mmoja wetu aje kwa Mungu kwa njia ile hasa: (1) kama mtenda dhambi afahamuye dhambi zake, (2) aziye tambua ya kwamba matendo ya binadamu yanaweza kuleta wokovu, na (3) kuegemea juu ya Kristo peke Yake kabisa kwa imani peke kwa ajili ya wokovu wetu.

Ikiwa ungependa kumtumaini na kumpokea Kristo kama Mwokozi wako wa binafsi, huenda unataka kuieleza imani yako iliyo katika Kristo kwa ombi rahisi kwa kubali uovu wako, ukikubali msamaha Wake na kuiweka imani yako katika Kristo kwa ajili ya wokovu wako.

Ikiwa wewe umetumaini katika Kristo kwa muda usio mrefu, unahitaji kujifunza kuhusu maisha yako mapya na jinsi ya kuenenda pamoja na Bwana. Labda tuna pendekeza uanze kupitia kusoma zile ABCs for Christian Growth yapatikanayo kwa http://www.bible.org. Hizi mfululizo safu utachukua moja-kwa-moja kupitia baadhi ya kweli ya msingi wa Neno la Mungu na utakusaidia wewe kwa kujenga msingi imara kwa ajili ya imani yako katika Kristo.

Galatitans: Das Evangelium der Gnade Gottes

Related Media

Übersetzung durch Walter J. Mueller

Related Topics: Grace, Soteriology (Salvation)

English

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 13, Edition du l'automne 2014

Cette revue est aussi disponible en langues anglaise, russe et roumaine

Edition de l’automne 2014

Sous la direction du

Dr Roger Pascoe, Président de

l’Institut pour la Prédication Biblique

Cambridge, Ontario, Canada

www.tibp.ca

$C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg$

Institut Biblique pour le Ministère Pastoral

Renforcer les capacités de l’Eglise dans la prédication biblique et le leadership

1ère Partie: Deux Fondements Essentiels De La Predication

Par: Dr. Roger Pascoe

Institut pour la Prédication Biblique,
Cambridge, Ontario, Canada

Il y a deux fondements essentiels dont chaque prédicateur ou serviteur de l’évangile a besoin pour être stable dans son ministère et pour donner de la crédibilité à son message. Dans le présent numéro de la Revue Internet des Pasteurs, nous examinerons le premier fondement:

La Motivation Du Predicateur Pour Le Ministere: « Pourquoi faisons-nous ce que nous faisons ?»

Votre ministère n’aura certainement pas de stabilité et d’endurance si vous n’avez pas les quatre motivations suivantes :

La Motivation Que Procure Un Appel Explicite A Precher

L'appel au salut de l'apôtre Paul était pour servir « d’exemple à ceux qui croiraient en lui (Jésus) pour la vie éternelle. » (1 Tim. 1:16). Dans Galates 1: 15-16, l'apôtre amplifie l'histoire de sa conversion pour inclure son appel à prêcher. Deux points sont importants dans la conversion et le témoignage de Paul: d'abord, la grâce de Dieu (Gal 1:15) et, deuxièmement, l'appel de Dieu (Gal 1:15). Paul a été appelé à prêcher par Dieu lorsqu’il était encore dans le ventre de sa mère - son appel par Dieu était un appel éternel (avant qu'il ne soit né) ; c’est cet appel qui est devenu effectif à sa conversion. Les circonstances de l'appel de Paul à la conversion peuvent être différentes de la nôtre, mais l'essence de l'appel de Dieu à prêcher n'est pas différente.

Dans les saintes écritures, Dieu a appelé des personnes à son service par des voies uniques. Il a appelé des patriarches (par exemple Abraham, Jacob), des juges (par exemple, Josué, Gédéon), des prophètes (par exemple, Moïse, Samuel, Jérémie) et des apôtres (par exemple Paul). Quoique les circonstances et les modalités de leur appel ne doivent pas être considérées comme normatives pour nous aujourd'hui (leurs circonstances étaient différentes, il n'y avait pas un mode normatif), ces cas d'appel de Dieu enseignent clairement que Dieu appelle ses serviteurs individuellement, directement et spécifiquement. Tout comme Dieu a choisi des personnes dont l'appel est mentionné dans les saintes écritures, il choisit et appelle encore aujourd'hui des gens dans le ministère.

Tous les chrétiens sont des personnes appelés. Nous sommes appelés au salut, par l’acceptation de Christ comme Sauveur et Seigneur (Eph 1 :18, 4:1, 2 Tim 1:9; Hébreux 3:1, 2 Pierre 1:10.) Et nous sommes appelés au ministère, par l'accomplissement des bonnes œuvres (Éphésiens 2:10) et l’utilisation de nos dons (1 Corinthiens 12:1-14).

Un domaine de service dans lequel Dieu appelle certains c’est la prédication. L'appel à prêcher ne provient pas en premier de l'église, et il n'est pas contrôlé par l'église (même s’il est attendu des anciens de l'église locale qu’ils confirment l'appel selon 1 Tim 4:14; 2 Tim 1: 6). Comme le Dr Olford le dit : «En dernière analyse, l'appel à prêcher est l'initiative souveraine de Dieu dans la vie et l'expérience de celui qui est prédestiné à jouer ce rôle. »¹

Examinons à présent sept aspects de l'appel de Dieu à prêcher:

1. La Raison De L'appel De Dieu A Precher (Rom 10, 14-15).

Le salut vient à ceux qui invoquent le Seigneur avec une pleine confiance au Christ et à son œuvre expiatoire à la croix (Romains 10:9-10). Mais la question c’est de savoir comment peuvent-ils faire appel à Christ s'ils ne croient pas en lui? De toute évidence, ils ont besoin de croire en lui avant qu'ils puisent lui faire appel, et pour croire en lui, ils doivent d'abord entendre parler de lui. Comment peuvent-ils bien entendre parler de lui? Ils entendent parler de lui pendant la prédication. C'est la raison pour laquelle Dieu appelle les prédicateurs.

La logique de cet argumentaire progressif concernant l'appel de Dieu à prêcher est donc la suivante:

1) Dieu appelle les prédicateurs à prêcher l'Evangile, afin que ceux qui n'ont jamais entendu parler du Christ puissent entendre ;

2) que ceux qui entendent l'Evangile puissent croire ;

3) et que ceux qui ont entendu et cru, puissent appeler Dieu à les sauver par la foi au Seigneur Jésus-Christ.

Le dernier point de cet argumentaire logique est le suivant: «Comment peuvent-ils prêcher s'ils ne sont pas envoyés?» (10:15). C'est la confirmation scripturaire de l'appel de Dieu pour les prédicateurs - Dieu envoie ceux qu'il a appelés. C'est Dieu qui appelle, équipe, et envoie des gens pour prêcher l'évangile. Cela nous enseigne que:

1) Dieu appelle des personnes à prêcher afin que d'autres puissent venir à la foi en Christ.

2) Sans cet appel de Dieu, nous ne pouvons pas réussir dans la prédication.

3) Par conséquent, ceux qui ne sont pas appelés à prêcher l'Évangile ne doivent pas être des prédicateurs. Le fait que quelqu'un prétende être un prédicateur ne signifie pas nécessairement que Dieu l'a appelé à prêcher.

2. La Nature De L'appel De Dieu A Precher

L'appel de Dieu est un appel «éternel» qui provient de sa grâce. « Dieu … m’a mis à part dès le sein de ma mère…» (Gal 1:15), dit Paul. C'était dès avant tous les temps; c'était prédéterminé par Dieu (cf. Jer 1, 4-5.)

L'appel de Dieu est un appel «efficace» qui provient de sa grâce (Gal 1:15; Actes 9:4, 22:7,26,14). Ce Dieu se détermine à faire se produit en réalité. Il rend son appel effectif. Nous pouvons conclure que ce que Dieu a fait dans la vie de Paul, il a continué de le faire dans la vie d'autres personnes à travers l'histoire et il continue encore de le faire aujourd’hui.

3. La Connaissance De L'appel De Dieu A Precher

L’appel à la prédication commence par un sentiment intérieur de vocation, une passion intérieure et fervente pour la prédication. La connaissance de cet appel est liée au ministère du Christ présent en nous et qui nous pousse à prêcher. Dieu a donné à Paul le témoignage intérieur de son appel à prêcher, la révélation intérieure de son Fils - «Dieu … a révélé en moi son Fils, afin que je l’annonçasse parmi les païens » (Gal 1:16.).

3. La Preuve De L'appel De Dieu A Precher

Je propose 5 tests qui «attestent» de l'appel de Dieu à prêcher.

Test n°1: La conviction spirituelle de l’appel – c’est à dire le désir intérieur, l’interpellation intérieure.

Le Dieu qui habite en nous par le Christ nous pousse aussi par le Christ à prêcher (Rom 10:15; 1 Cor 1:17; 9:.. 16-17). La conviction que Dieu vous appelle à prêcher peut se développer au fil du temps à mesure que Dieu œuvre dans votre cœur et fait concourir providentiellement différentes circonstances pour vous inciter à répondre à cet appel. C'est peut-être pourquoi certaines personnes ne commencent leur ministère de prédication que tard dans leur vie.

Le même Saint-Esprit qui me donne l'assurance du salut me donne aussi l'assurance de mon appel à prêcher (Rom 8 :14; Gal 1:15-16; 2 Tim 1: 8-11). Plus vous priez pour cela, plus cette assurance grandira si elle vient de Dieu; sinon elle disparaitra.

Test n ° 2: Le don concret de l’appel – c'est-à-dire que le don émerge.

Il devient évident dans votre prédication que Dieu vous a fait le don de prêcher (Eph 3:18; 2 Tim 1:6.). « à chacun la manifestation de l’Esprit est donnée pour l’utilité commune. » (1 Co 12:7).

Test n ° 3: Les résultats visibles de l’appel.

Dieu utilise votre don pour l'édification, l'exhortation et l'encouragement des saints, et le salut des non-chrétiens (1 Co 9. 2; 2 Cor 3: 3). Le fruit de votre prédication est le «sceau» de l'appel de Dieu.

Test n ° 4: La reconnaissance publique de l’appel.

Votre don sera confirmé par d'autres (par exemple, les dirigeants de l'église). 1 Tim 4 :14 et 2 Tim. 1: 6-7 indiquent que quand il ya un appel divin, il est confirmé par une reconnaissance de la part des hommes (cf. aussi Actes 13: 1-4).

Test n ° 5: Les caractéristiques spirituelles de l’appel.

a) mis à part pour Dieu: « un instrument choisi» (Act 9:15-16; 13:2, 22:14-15).

b) orthodoxe: « il prêcha … que Jésus est le Fils de Dieu.» (Actes 9:20).

c) un caractère de serviteur: « un ministre et un témoin ... » (Actes 26: 16-18).

5. L'effet De L'appel De Dieu A Precher

L’appel clair à prêcher a pour effet de maintenir les prédicateurs concentrés et motivés dans la tâche. Il donne de l'endurance et de la force pour le voyage. Sans cette vision claire de l'appel, non seulement les difficultés de la tâche peuvent vous faire dévier du chemin, mais elles peuvent vous faire abandonner carrément.

L’appel clair de Dieu donne de la certitude, de la direction et de la profondeur à votre ministère. Pour vous, quitter ne sera pas une option envisageable, et l'approbation des hommes n’aura aucune importance.

C'est l'appel divin qui donne de la stabilité, de l'audace, et qui rend confiant au milieu de l’adversité. Il encourage le prédicateur lorsqu’il lui vient l’envie d’abandonner. Clovis Chappell a écrit que Dieu appelle les hommes à prêcher:

a) Afin qu’ils sachent avec certitude et clarté à quelle tâche il les a appelés.

b) Parce que sans l'appel de Dieu, ils n'auraient pas l'endurance et le courage d’assumer une telle tâche difficile.

c) Pour nous garder stable et fidèle dans l’accomplissement de cette tâche.

Nous avons constamment besoin de nous rappeler l'appel de Dieu à prêcher – de revenir à «Bethel», à ce moment où cet appel était si clair et vivifiant que nous n'avions aucun doute à ce sujet. Nous devons revisiter les lieux et revivre l'expérience de savoir avec certitude que Dieu nous a appelés. C'est ce qui nous maintient stable et fidèle à la tâche quand vient l’épreuve et que nous sommes tentés d'abandonner. C'est ce qui maintient la passion de prêcher vivante dans nos cœurs.

6. Le But De L'appel De Dieu A Precher

Nous sommes appelés par Dieu, qui nous donne un message à proclamer de la part de Dieu à des gens qui ont un besoin désespéré d'entendre une parole de la part Dieu. L'appel de Dieu a trois principaux objectifs:

Nous sommes appelés à «prêcher la Parole » (2 Tm 4 :2): «tout le conseil de Dieu» (Actes 20:27), «la saine doctrine» (2 Tim 1:13; 4 :3; 1 Tim 4: 6), «dispense droitement la parole de la vérité» (2 Timothée 2:15).

Dieu ne nous appelle pas à prêcher nos propres idées ou nos sujets préférés, mais à prêcher la parole, à prêcher le lait pur de la parole, et la nourriture solide à ceux qui peuvent la digérer (Hébreux 5: 12-14.).

Nous sommes appelés à «prêcher l'Évangile» (Rom 1, 15-16; 1 Co 9:16; 15:3-4; Act 16:10; Rom 15:20; Marc 16:15; 1 Cor 1:17; Gal 1:11-12). L'Évangile, comme les réformateurs l’ont exprimé, c’est la justification par la grâce de Dieu seule, par la foi en Christ seule, sur la base de la Parole de Dieu seule, pour la gloire de Dieu seule.

Paul n'a pas été distrait par d'autres choses telles que baptiser les gens, même si c’est une bonne chose en soit, mais Christ l’a envoyé pour « prêcher l'Evangile» (1 Cor 1:17). Nous devons prêcher «Christ». Ce fut la motivation de l'apôtre Paul pour le ministère: «que je l’annonçasse parmi les païens » (Ga 1:16.); «nous prêchons Christ crucifié » (1 Co 1:23; 2:2). Paul a été appelé à proclamer «Christ» (Col 1 :28-29). Pour ce message unique, simple et clair, Paul a donné toute sa vie, malgré l'opposition et le découragement. C'était l'occupation de sa vie.

Sans aucun doute, la focalisation de Paul sur ce message provenait de sa propre expérience du salut et de l'appel de Dieu sur sa vie. L'appel de Dieu n'est pas simplement une expérience abstraite et sans substance. Dieu appelle les prédicateurs à prêcher et il leur donne le message à prêcher.

La prédication est inséparablement liée à la doctrine de l'Évangile de Dieu (Actes 20:24; Romains 1:1). Nous ne sommes pas appelés à prêcher tout message que nous voulons, mais seulement la vérité de sa Parole. Nous sommes les ambassadeurs du Christ, appelant les hommes à la réconciliation avec Dieu par le Christ (2Cor 5:19-20). Même ceux qui sont principalement enseignants ont l’obligation de faire l’œuvre d'un évangéliste (2 Tim 4:5). «La nature de l'appel est liée à la grâce éternelle et efficace de Dieu. »²

Nous sommes appelés à enseigner les saints. Nous ne devons pas seulement prêcher pour les perdus, mais aussi pour ceux qui sont sauvés, afin qu'ils sachent pourquoi ils croient ce qu'ils croient. «Déclare ces choses, et enseigne-les » (1 Tim. 4:11). «Et ce que tu as entendu de moi en présence de beaucoup de témoins, confie-le à des hommes fidèles, qui soient capables de l’enseigner aussi à d’autres » (2 Tim 2:2; Jean 21:17; Actes 2:42; 15:35 ; Rom 12:7, Col 3:16; 2 Tim 4: 2-3).

7. La Contrainte De L'appel De Dieu A Precher

Paul a exprimé l’obligation qui lui est faite de prêcher de cette manière: «Si j’annonce l’Evangile, ce n’est pas pour moi un sujet de gloire, car la nécessité m’en est imposée, et malheur à moi si je n’annonce pas l’Evangile ! » (1 Cor. 9:16).

Le prédicateur méthodiste Samuel Chadwick a déclaré:

«Je préfère prêcher que de faire quoi d'autre dans ce monde. Je préfère prêcher que de manger mon dîner ou d’aller en vacances. Je préfère payer pour prêcher que d'être payé pour ne pas prêcher. Cela me coute de l'agonie, de la sueur et des larmes ; il n’ya pas un appel qui ait autant de joies et de chagrins, mais c'est un appel qu'un archange pourrait convoiter. Y a t-il une joie comparable à celle de sauver une âme? Une excitation semblable à celle d'ouvrir des yeux aveugles? Une récompense qui valle l'amour procurée par les enfants de la deuxième et de la troisième génération? Un trésor comparable à l'amour reconnaissant exprimé par des cœurs guéris et consolés? »³

Conclusions

Puissent tous les prédicateurs qui lisent cette Revue Internet des Pasteurs connaître et être assurés de l'appel de Dieu à prêcher. Et puissiez-vous en conséquence, prêcher avec la conviction, le courage et la cohérence que Dieu seul peut donner, malgré l'opposition ou la critique. Que la motivation d'un appel conscient de prêcher, comme je l'ai souligné dans cet article, soit une réalité pour chacun de nous.

2ème Partie : La Preparation De La Predication

« L’Etude du Texte »

Par: Dr. Roger Pascoe

Institute pour la Prédication Biblique,
Cambridge, Ontario, Canada

Travailler sur le texte biblique, appliquer les bons principes herméneutiques et homilétiques est un travail difficile qui exige de la rigueur et de la discipline, mais nous devons le faire. Nous devons faire des recherches et étudier les saintes écritures afin d’être précis dans notre interprétation.

Principes Bibliques Pour L’etude Du Texte

«Efforce-toi de te présenter devant Dieu comme un homme éprouvé, un ouvrier qui n’a point à rougir, qui dispense droitement la parole de la vérité. » (2 Tim. 2:15)

Le mandat biblique de communiquer la vérité de Dieu consiste à confier la parole «à des hommes fidèles, qui soient capables de l’enseigner aussi à d’autres. » (2 Tim 2: 2). Le moyen biblique c’est d'avoir la focalisation d'un soldat (3-4), l'effort intense d'un athlète (5), et la ferme persévérance d'un agriculteur (6). Et la méthode biblique pour se préparer à communiquer la vérité est de «dispenser droitement la parole de la vérité» (15) à travers une interprétation précise, analytique, et faisant autorité.

Permettez-moi de passer en revue ces trois aspects de la méthode biblique pour étudier le texte:

1. Une Interprétation Exacte

« Dispense droitement (ou interprète de façon précise) la parole de vérité »

Nous devons être historiquement exacts. L'exactitude historique requiert qu’on se pose des questions telles que : «quand, où, par qui » ces paroles ont-elles été prononcées? Quels étaient les coutumes, la culture et l’environnement lorsque ces mots ont été écrits? Quel est l’arrière plan historique du texte? Quelle était la situation historique qui a motivé l'auteur à écrire ce passage?

Nous devons être contextuellement précis. La précision contextuelle signifie que nous ne prenons jamais un texte hors de son contexte. Cela signifie que nous maintenons la cohérence entre les passages qui parlent d’une même doctrine ou d’un même sujet, en comparant l'écriture avec l'écriture et en n'interprétant jamais un passage d'une manière qui contredit un autre.

Nous devons être grammaticalement correctes. Ici, nous essayons de déterminer (du mieux que nous pouvons) ce que l'auteur veut communiquer à son public d'origine. Que voulait-il dire? Qu'est-ce que son auditoire a compris? On prend en compte les formes de mots (morphologie), la relation entre les mots, les phrases et les propositions (syntaxe), et la gamme possible du sens des mots (sémantique).

Nous devons être doctrinalement (théologiquement) précis. De ce que nous savons de ce texte, ainsi que d'autres qui abordent le même sujet, nous devons être doctrinalement précis. Cela exige une certaine compréhension de la théologie systématique (ce que l'ensemble de l'Écriture dit sur une certaine doctrine) et l'application de cette vérité révélée dans le passage qu’on examine.

2. Une Interprétation Analytique

« Dispense droitement (ou interprète de façon analytique) la parole de vérité »

Dispenser droitement la parole de la vérité signifie de faire un sillon droit (comme un agriculteur), de couper une ligne droite (comme un charpentier), de faire un chemin droit. En d'autres termes, de tracer la ligne droite de l'orthodoxie à travers la jungle des erreurs.

Cela signifie interpréter droitement la parole de la vérité comme Paul l'a fait - non pas comme ses opposants et les faux docteurs qui discouraient sur des généalogies, « qu’on évite les disputes de mots, qui ne servent qu’à la ruine de ceux qui écoutent. » (2:14), eux qui étaient engagés dans «les discours vains et profanes » (2 :16).

Lorsque vous «dispensez droitement» la parole de la vérité, vous prêchez la bonne doctrine, ce qui devrait conduire à un bon comportement (2: 20-26).

3. Une Interpretation Qui Fait Autorite

«Dispense droitement (ou interprète avec autorité) la parole de vérité»

Cela signifie que nous devons être compétent dans les saintes écritures – comprendre la parole de vérité, avoir une connaissance approfondie des Écritures, et une pleine conviction quant à la vérité des Écritures.

Nous devons être confiants que les saintes écritures sont la Parole de Dieu, et que nous pouvons les comprendre correctement et pleinement grâce à l’éclairage du Saint Esprit (cf. Jean 14:17; 15:26; 16:13).

3ème Partie: Le Leadership- Etre Un Modele Selon Le Cœur De Dieu

«L’abandon de votre personne au Saint Esprit»

Par: Dr Roger Pascoe

Institut pour la prédication biblique
Cambridge, Ontario, Canada

Dans les numéros du printemps et de l'été 2014 de la Revue Internet des Pasteurs, nous avons examiné différents aspects de la plénitude de l’Esprit sur la base Ephésiens 5:18-6: 20. Jusqu'ici nous avons examiné (1) Le sens de la plénitude de l’Esprit; (2) La nécessité de la plénitude de l’Esprit; et (3) La réalité de la la plénitude de l’Esprit. Dans le présent numéro, nous allons continuer ce sujet avec ...

L'activité De La Plenitude De L’esprit

L’activité de la plénitude l’Esprit englobe tous les aspects de notre vie - l'église, la maison, le lieu de travail, notre quartier, et le monde en général. Là où l'Esprit de Dieu est actif, vous trouvez une unité inspirée par l'Esprit dans l'église, une harmonie inspirée par l'Esprit dans les foyers, une coopération inspirée par l'Esprit dans le lieu de travail, et une victoire assurée par l'Esprit dans le monde. Tout d'abord, nous allons examiner ...

L’unité inspirée par l'Esprit dans l'église (5:19-21)

Remarquez, premièrement, que l'unité dans l'église provient de gens remplis de l'Esprit et qui adorent Dieu ensemble - ... entretenez-vous par des psaumes, par des hymnes, et par des cantiques spirituels(19). L’adoration dans la congrégation a une composante d’édification mutuelle, « entretenez-vous » - c'est à dire s’enseigner les uns les autres et s’exhorter les uns les autres par des psaumes, des hymnes et des cantiques spirituels. Peut-être que dans l'église primitive, ils lisaient des psaumes et des hymnes à haute voix les uns aux autres, un peu comme lors nos lectures publiques. Mais, cela signifie peut-être tout simplement qu’en chantant des psaumes et des hymnes, cela «parlait» aux uns et aux autres ; cela édifiait et exhortait les uns les autres.

Cette édification mutuelle a des aspects horizontaux et verticaux à la fois. L’adoration horizontale a lieu dans les chants (19). En chantant nous nous édifions mutuellement, ce qui n'est pas un aspect auquel nous pensons habituellement dans notre adoration. L’adoration verticale a lieu chantant et célébrant de tout votre cœur les louanges du Seigneur (19). La chanson ou la mélodie c’est ce doux plaisir que nous offrons au Seigneur dans notre adoration. C'est un culte que nous rendons au Seigneur et non pas simplement une édification les uns des autres. C'est une adoration dans votre cœur, et non pas seulement sur vos lèvres – c’est interne et pas simplement externe. Les gens remplis de l'Esprit adorent dans leur cœur parce que c'est là que l'Esprit habite.

Deuxièmement, l'unité dans l'église provient de gens remplis de l'Esprit et qui remercient Dieu ensemble - rendez continuellement grâces pour toutes choses à Dieu le Père au nom de notre Seigneur Jésus-Christ (20). C'est un autre aspect de l’adoration dans l’assemblée – rendre grâce à Dieu ensemble. Une composante de notre culte en assemblée c’est l'action de grâces, mais c’est également une composante essentielle de nos vies individuelles. Les gens remplis de l'Esprit sont des gens reconnaissants. Ceux qui murmurent et se plaignent ne sont pas remplis de l'Esprit. La reconnaissance est un fruit de l'Esprit (Gal. 5:22). Les gens remplis de l'Esprit se plaisent à rendre grâce, naturellement et sans cesse. De l’autre coté, les impies ne rendent pas grâce à Dieu (Rom. 1:21).

Les gens remplis de l'Esprit rendent grâce pour toutes choses. Ils trouvent des raisons d'être reconnaissants dans les bonnes comme dans les mauvaises circonstances.

Troisièmement, l'unité dans l'église provient de gens remplis de l'Esprit et qui se soumettent les uns aux autres - ... vous soumettant les uns aux autres dans la crainte de Christ (21). C’est cela le vrai service. Les gens remplis de l'Esprit se servent les uns les autres en se soumettant les uns aux autres, non seulement dans la vie de l'église, mais aussi dans la famille, la vie de travail, et la vie de notre communauté.

Les gens remplis de l'Esprit sont doux, humbles, et mutuellement soumis ; non pas hautains, agressifs, orgueilleux, ou fier - pas le genre de personnes qui disent « c’est à ma façon ou rien ». La plénitude de l'Esprit conduit à la soumission mutuelle, pas à l'individualité, à l'orgueil, ou à la désunion. Les leaders remplis de l'Esprit se soumettent les uns aux autres dans la crainte de Dieu, traduisant ainsi Son règne en eux.

C’est la clé de l'unité. Sans la soumission les uns aux autres toute organisation volera en éclats. C'est une des raisons pour lesquelles les églises sont parfois divisées, parce que leurs leaders ne pratiquent pas et ne font pas preuve d’un esprit de soumission et d’humilité. Ils ne manifestent pas la présence du Christ dans leurs relations avec les autres. La division dans l’église, par définition, est engendrée par des personnes obstinées qui ne veulent faire qu’à leur manière - des membres qui ne se soumettent pas aux leaders et des leaders qui ne respectent pas leurs membres.

Comment cela fonctionne t-il dans votre leadership et dans vos relations? Dans votre église, envers vos anciens et vos diacres? Dans votre foyer, avec votre épouse, vos enfants? Dans votre milieu de travail, avec vos collègues? Dans votre quartier, votre communauté, à l'école?

Comment fonctionne la soumission les uns aux autres? Comment pouvez-vous prendre des décisions dans un contexte de soumission mutuelle? Cela signifie t il que vous vivez constamment dans un état d’impasse dans votre leadership? Cela crée t il une sorte de leadership bénin où tout le monde a peur de prendre position au risque d’être en désaccord avec d'autres ou d’offenser quelqu'un, au point que personne ne fait rien? Eh bien, non. La soumission mutuelle fonctionne en faisant preuve un esprit de coopération, d'humilité et de respect, même lorsqu’on prend des décisions et des mesures que d'autres pourraient ne pas aimer. Ce qui compte c’est votre attitude et la façon dont vous agissez.

A quoi peut ressembler la soumission mutuelle lors de vos réunions à l’église, vos réunions d’anciens, les réunions de comité de votre ministère? Et plus important, la plénitude de l'Esprit se manifeste t-elle dans votre vie? Lorsque les autres vous regardent, parlent avec vous, vous écoutent, est-ce qu’ils voient et entendent l'Esprit Saint à l'œuvre dans votre vie? Voient-ils la soumission mutuelle mise en pratique? Est-ce que le Saint-Esprit est au control de votre vie (dans votre attitude envers Dieu et envers d'autres personnes), ou tolérez-vous des choses dans votre vie qui attristent le Saint-Esprit? Avez-vous la réputation d’une personne qui ne fait que ce qu’il veut, une personne qui n’en fait qu’à sa tête, une personne qui cherche à être vu, ou êtes-vous une personne humble et soumise?

Dans la prochaine édition de la Revue Internet des Pasteurs (hiver 2015), nous allons continuer sur ce sujet en parlant de l'harmonie inspirée par l'Esprit dans la vie de famille.

4ème Partie: Meditation (Jean 21:15-25)

Par: Dr. Roger Pascoe

Institut pour la Prédication Biblique,
Cambridge, Ontario, Canada

Après sa rencontre avec les disciples sur les rives du lac de Tibériade, Jésus tourne son attention vers Pierre. Dans ce dialogue, nous pouvons apprendre trois fondations pour le service chrétien.

Premièrement, l'engagement que nous devons prendre dans le service du Seigneur c’est celui de l’aimer (15-17). Trois fois Jésus demande à Pierre s'il l'aime. La première fois (verset 15), Jésus lui demande : m'aimes-tu plus que ceux-ci? Vraisemblablement, ceux ci désigne les autres disciples, car Pierre avait à un moment prétendu être plus fidèle que le reste d'entre eux. Pierre ne répond pas à la question de Jésus, il ne mentionne même pas s’il l’aime plus que les autres disciples, mais il promet son amour pour le Seigneur. Oui, Seigneur. Tu sais que je t'aime. Jésus lui ordonne alors : pais mes agneaux. La deuxième fois (verset 16), Jésus demande simplement : m'aimes-tu? Sans référence celle fois-ci aux autres disciples. Pierre répond encore: Oui, Seigneur. Tu sais que je t'aime. Jésus donne alors à Pierre ce mandat : pais mes brebis. Lorsque Jésus pose la question pour la troisième fois (verset 17), Simon, fils de Jonas, m’aimes-tu ? Pierre est bouleversé et, faisant appel à l’omniscience de Jésus, il affirme, Seigneur, tu sais toutes choses, tu sais que je t’aime. Jésus lui répond: Pais mes brebis.

Tout comme l'examen du cœur de Pierre était nécessaire avant que Jésus ne le commissionne, l'examen de nos propres cœurs est nécessaire avant d'entreprendre le service pour le Seigneur. Le principe ici c’est que notre engagement à servir le Seigneur, c'est de l'aimer. Malgré notre faible loyauté, Jésus apprécie toujours notre amour. Et malgré notre faible loyauté, Jésus veut que nous le servions. Il veut que nos échecs et péchés du passé soient traités, avoués, et pardonnés, afin que notre communion avec le Seigneur soit rétablie et qu’il nous confirme dans son service.

Le problème, c'est que lorsque nous échouons, Satan est si prompt à nous maintenir au sol. Il est, après tout, l’«accusateur des frères.» Mais nous avons un avocat, qui plaide en notre faveur devant Dieu, nous restaurant ainsi dans notre communion avec Lui. Pas étonnant que Pierre écrive dans son épître : «L'amour couvre une multitude de péchés» (1 Pierre 4:8). Il a probablement appris cela sur la plage ce jour-là.

Malgré notre loyauté faible, Jésus apprécie toujours notre amour et veut que nous le servions. Il veut que nous le servions en faisant paître ses agneaux (15), en prenant soin de ses brebis (16), et faisant paître ses brebis (17). Notre engagement à servir le Seigneur, c'est l'aimer de façon inconditionnelle et sans réserve, et, dans sa grâce, Jésus nous mandate à son service. Notre travail, en tant que ministres de l'Evangile, c’est de le servir au milieu de son troupeau, en aidant ceux qui ont des doutes sur le christianisme à surmonter les obstacles, en accompagnant et en encadrant ceux qui sont nouvellement sauvés, et en encourageant ceux qui sont vieux et fatigués. Ce sont là les agneaux et les brebis de Dieu qui ont besoin d'être nourris et conduis.

Le deuxième principe que nous apprenons ici est que le but du service que nous rendons au Seigneur, c'est de le glorifier (18-19a). Nous sommes appelés à le glorifier lorsque nous sommes jeunes (18a), lorsque nous avons encore l'énergie et l'enthousiasme de la jeunesse, lorsque nous sommes encore forts et capables.

Nous sommes appelés également à le glorifier lorsque nous sommes vieux (18b-19a). La vieillesse ici renvoie à un temps futur où chacun de nous fera face à des limitations physiques et mentales. Il renvoie à l'époque où tu étendras tes mains, et un autre te ceindra, et te mènera où tu ne voudras pas. C'est le moment où vous ferez l'expérience d'une dépendance complète des autres. En d'autres termes, c'est la fin de notre vie quand nous devenons faibles, incapables, et dépendants. Peut-être, dans le cas de Pierre, cela renvoie à un moment à venir où il serait martyr pour le Christ, quand ses mains seraient tendues, il serait habillé par quelqu'un d'autre, et amené là où il ne veut pas aller; ce qui, selon l'histoire, s'est passé autour de l'an 61.

La vie est un cycle de la naissance à la mort, et nous devons servir le Seigneur à chaque étape. Le temps entre ces extrémités est très court, nous ne devons donc pas cesser de servir le Seigneur. Quelque soit l’étape de la vie dans laquelle nous sommes en ce moment, nous devons glorifier le Seigneur en le servant.

Le troisième principe que nous apprenons ici c’est nous servons le Seigneur en le suivant (19b-22). Jésus répète à Pierre le même appel qu’il avait adressé à ses disciples quand il les a appelés au début (cf. Mat 4:19), à savoir : suis-moi. C'est de cela qu’il s’agit dans la vie de disciple, n'est-ce pas? Suivre le Seigneur. Mais, comment devons-nous suivre le Seigneur?

Nous suivons le Seigneur en répondant à son appel. Quand nous entendons son invitation : suis-moi, nous devons répondre par l'obéissance, tout comme Pierre l'a fait, ne sachant pas ce que la fin de cet engagement entraînerait. Nous suivons le Seigneur en gardant les yeux sur lui (20). Pierre s’est retourné et a momentanément détourné ses yeux du Seigneur, comme il l'avait fait une fois auparavant et qu’il avait commencé à couler sous l'eau. A présent, il détourne ses yeux du Seigneur de nouveau pour regarder Jean qui les suivait. Puis il posa la question: Et celui-ci, Seigneur, que lui arrivera-t-il ? (21).

Non seulement nous devons suivre le Seigneur en répondant à son appel et en gardant les yeux sur lui, mais nous suivons le Seigneur en nous préoccupant de ce qui nous concerne (21-22). Ce que Jésus allait demander à Jean de faire ne devrait pas être la préoccupation de Pierre. Sa tâche à lui était de suivre Jésus fidèlement et docilement, pas de se comparer aux autres.

La vie de disciple est individuelle. Ce que Dieu appelle les autres à faire à son service ne devrait pas être notre préoccupation ou notre responsabilité. Ils ont leurs propres dons spirituels et leur appel spécifique de la part de Dieu, et nous avons les nôtres. Le défi que Dieu donne à l’un n'est pas nécessairement celui qu’il donne à l'autre. Comme Pierre, certaines personnes sont plus préoccupées par ce que les autres font pour le Seigneur plutôt que par ce qu'ils devraient être en train de faire eux-mêmes pour le Seigneur. Écoutons attentivement ce que Dieu nous a commandé de faire pour lui. Soyons attentifs à ce qu'il nous dit à travers sa Parole, à travers nos consciences, à travers nos dons, et à travers nos désirs.

Ce n'est que par la grâce de Dieu que nous avons été mandatés à le servir et non par notre propre mérite. Dieu veut que nous sachions qu'il peut nous utiliser là où nous sommes, malgré nos fautes, nos échecs, et notre indifférence par moment. N’abandonnez donc pas à cause de vos échecs passés. Ne vous retirez pas en raison des incertitudes de l'avenir. Et ne ralentissez pas ou ne tombez pas en vous comparant aux autres. Rachetons le temps car les jours sont mauvais (Eph. 5:16). Apprenons à bien compter nos jours et à appliquer nos cœurs à la sagesse (Ps. 90:12).

Rappelons nous que le vrai service chrétien requiert que notre engagement à servir le Seigneur c’est de l'aimer; le but du service au Seigneur c’est de le glorifier; et le modèle pour le servir c’est en le suivant. Que Dieu nous aide à appliquer ces principes essentiels du service chrétien.

5ème Partie: Plans De Predication

Par: Dr. Roger Pascoe

Institut pour la Prédication Biblique,
Cambridge, Ontario, Canada

Jean 18: 33-38 - Le dialogue de Jésus avec Pilate

Pour la version audio anglaise de ces sermons, cliquez sur ces liens: Link 1 - Jean 18:33-34; Link 2 - Jean 18:35-37; Link 3 - Jean 18:37-38

Titre: Le conflit des royaumes

Point n°1: La royauté de Jésus révèle un conflit de royaumes (33-35a)

1. La royauté de Jésus sépare les cyniques des vrais chercheurs de Dieu (33-35a)

(1) Les cyniques se moquent de la royauté de Jésus (33b)

(2) Les vrais chercheurs de Dieu ont faim de la royauté de Jésus (34)

(3) Le cœur manifeste la vraie différence (35a)

2. La royauté de Jésus sépare le physique du spirituel (35b-38a)

(1) Jésus explique que sa royauté n'est pas une entité physique (36)

(2) Jésus explique que sa royauté est une entité spirituelle (37-38a)

Point n°2: Voir le numéro d'hiver 2015 de la Revue Internet des Pasteurs lorsqu’il paraitra.

¹ Stephen F. Olford, Prédication ointe, (Nashville: Broad & Holman, 1998), 8.

² Olford, Prédication ointe, 17.

³ Cité par Olford, Prédication ointe, 18.

Related Topics: Pastors

English

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 13, Ediţia Toamnă 2014

Ediţia de toamnă, 2014

Produs de...

Dr. Roger Pascoe, Președinte,

The Institute for Biblical Preaching

Cambridge, Ontario, Canada

www.tibp.ca

$Description: Description: Description: Description: Description: Description: Description: Description: C:\Users\Roger\Documents\My Documents\Institute for Biblical Preaching\Forms, Binder Cover Page, Logo\IBP Logos\IBP Logo.jpg$

“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”

Partea I: Două Fundamente Esențiale Pentru Predicare

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

Există două fundamente esențiale necesare oricărui predicator sau slujitor al Evangheliei, în contextul stabilității lucrării și a credibilității mesajului. În această ediție a Jurnalului Pastoral vom privi la primul fundament esențial al predicării:

Motivația Predicatorului Pentru Lucrare: “De ce facem ceea ce facem?”

Probabil că lucrarea ta nu va avea stabilitate şi trăinicie dacă nu ai aceste patru motivaţii în slujire:

Conştientizarea Chemării La Predicare

Chemarea lui Pavel la mântuire a fost „o pildă celor ce ar crede în El (Isus Hristos), în urmă, ca să capete viața veșnică.” (1 Tim. 1:16). În Galateni 1:15-16 apstolul amplifică narațiunea convertirii sale și include chemarea sa la predicare. În exemplul convertirii și mărturiei lui Pavel identificăm două elemente importante: întâi de toate, harul lui Dumnezeu (Gal. 1:15) și apoi, chemarea lui Dumnezeu (Gal. 1:15). Dumnezeu l-a chemat pe Pavel la predicare încă de când acesta era în pântecele mamei sale – chemarea pe care i-a făcut-o Domnul a fost una veșnică (chiar încă înainte de a se naște), aceasta devenind eficientă în contextul convertirii sale. Împrejurările chemării lui Pavel la convertire pot fi diferite de cele ale noastre, însă esență chemării la predicare nu este diferită.

Biblia prezintă moduri speciale în care Dumnezeu i-a chemat pe oameni la slujire. El i-a chemat pe patriarhi (Avraam, Iacov), pe judecători (Iosua, Ghedeon), pe profeți (Moise, Samuel, Ieremia) și pe apostoli (Pavel). În vreme ce împrejurările și modalitățile chemării lor nu sunt normative vizavi de modul în care Domnul îi cheamă pe oameni astăzi (și cei amintiți mai sus au fost chemați în mod diferite, deci nici în cazul lor nu vorbim despre metode normative), totuși aceste exemple de chemare la slujire ne învață în mod clar că Dumnezeu îi cheamă pe slujitorii Săi în mod direct, individual și specific. După cum Dumnezeu i-a ales pe cei despre care se scrie în Biblie, tot așa alege și astăzi oameni pentru lucrare.

Toți creștinii sunt chemați. Toți suntem chemați la mântuire, prin credința în Hristos ca Domn și Salvator al nostru (Ef. 1:18; 4:1; 2 Tim. 1:9; Evr. 3:1; 2 Pet. 1:10) și suntem chemați la slujire, prin fapte bune (Ef. 2:10) și folosirea darurilor noastre (1 Cor. 12:1-14).

Una din sferele de slujire unde Dumnezeu îi cheamă pe unii este cea a predicării. Chemarea la predicare nu vine din partea bisericii și nici nu este controlată de aceasta (deși se așteaptă ca prezbiterii bisericii să confirme chemarea, potrivit cu 1 Tim 4:14; 2 Tim. 1:6). După cum afirmă Dr. Olford: „În ultimă instanță, chemarea la predicare este făcută prin inițiativa suverană a lui Dumnezeu în viața și experiența celui ce este rânduit să îndeplinească acest rol.” ¹

Să privim la șapte aspecte ale chemării lui Dumnezeu la predicare:

1. Motivul Pentru Care Dumnezeu Cheamă La Predicare (Cf. Rom. 10:14-15).

Cei mântuiți sunt persoane care îl chemă pe Domnul ca Salvator al lor, încrezându-se în Hristos și în lucrarea Sa ispășitoare de la cruce (Rom. 10:9-10). Dar întrebarea este, cum pot oamenii să îl cheme dacă nu cred în El? desigur, înainte de a-L chema trebuie mai întâi să creadă în El și pentru a crede în El este necesar ca mai înainte să audă despre El. Deci, cum pot ei auzi despre El? Aud prin lucrarea de predicare. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu îi chemă în slujire pe predicatori.

Așadar, logica acestui argument progresiv privitor la chemarea lui Dumnezeu la predicare este aceasta:

1) Dumnezeu îi chemă pe predicatori să vestească Evanghelia, astfel încât cei care nu au auzit niciodată de Hristos să o poată face.

2) Cei care aud Evanghelia pot crede.

3) Cei care au auzit și cred în El în cheamă pe Dumnezeu pentru salvarea lor, prin credința în Isus Hristos.

Ultimul pas în acest argument logic este următorul: „Cum pot să vestească dacă nu sunt trimiși?” (10:15). Aceasta este o confirmare biblică a faptului că Dumnezeu cheamă predicatori – Dumnezeu îi trimite pe cei pe care i-a chemat. Dumnezeu este cel care cheamă, echipează și îi trimite pe oameni să predice Evanghelia. Aceste adevăruri ne învață că:

1) Dumnezeu cheamă oameni la predicare așa încât alții să poată să ajungă la credință în încredere în Hristos.

2) Fără chemarea lui Dumnezeu nu putem avea succes în predicare.

3) Prin urmare, cei care nu sunt chemați să predice Evanghelia nu ar trebui să fie propovăduitori. Simplul fapt că cineva pretinde că este predicator nu înseamnă neapărat și că Dumnezeu l-a chemat la această lucrare.

2. Natura Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Aceasta este o chemare „eternă” făcută de Dumnezeu prin harul său. „Dumnezeu… m-a chemat din pântecele maicii mele.” (Gal. 1:15), spune Pavel. A fost o chemare făcută de dinainte, rânduită (cf. Ier. 1:4-5).

Chemarea făcută de Dumnezeu, prin harul Său, este „eficientă” (Gal. 1:15; cf. Fapte 9:4; 22:7; 26;14). Ceea ce Dumnezeu rânduiește să fie făcut, se și întâmplă. El își face chemarea eficientă. Putem concluziona, deci, că ceea ce Dumnezeu a făcut în Pavel, a făcut și în alții de-a lungul istoriei și încă mai continuă.

3. Cunoașterea Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Chemarea la predicare este inițiată printr-un simțământ lăuntric, o pasiune arzătoare de a predicare. Cunoașterea acestei chemări este legată de lucrarea lăuntrică făcută de Hristos prin care suntem motivați să predicăm. Dumnezeu i-a dăruit lui Pavel mărturia lăuntrică a chemării Sale la predicare, descoperirea lăuntrică a Fiului Său – „Dumnezeu… l-a descoperit pe Fiul Său în mine, ca să-l pot vesti.” (Gal. 1:16).

4. Dovada Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Vreau să indic cinci teste ca „dovadă” a chemării lui Dumnezeu la predicare.

Test #1: Convingerea spirituală privitoare la chemare – dorința și râvna lăuntrică.

Dumnezeu care este în noi prin Hristos ne îndeamnă să predicăm (Rom. 10:15; 1 Cor. 1:17; 9:16-17). Convingerea că ești chemat să predici poate să crească de-a lungul timpului, pe măsură ce Dumnezeu lucrează în inima ta și rânduiește, în mod providențial, împrejurări care te determină să răspunzi la chemarea de a predica. Acesta poate să fie motivul pentru care unii oameni nu încep să predice decât mai târziu în viață.

Același Duh Sânt care-mi dă siguranța salvării îmi oferă și siguranța chemării la predicare (Rom. 8:14; Gal. 1:15-16; 2 Tim. 1:8-11). Dacă este de la Dumnezeu, cu cât te rogi mai mult, cu atât va crește această chemare; altminteri dorința se va stinge.

Test #2: Darul practic al chemării - darul se manifestă.

Prin predicarea ta devine clar faptul că Dumnezeu ți-a oferit darul predicării (Ef. 3:18; 2 Tim. 1:6). “Darul Duhului este dat fiecăruia spre folosul altuia.” (1 Cor. 12:7).

Test #3: Rezultatele vizibile ale chemării.

Dumnezeu folosește darul tău pentru zidirea, încurajarea și îndemnarea sfinților și pentru salvarea celor necredincioși (1 Cor. 9:2; 2 Cor. 3:3). Rodul predicării tale este „sigiliul” chemării din partea Domnului.

Test #4: Confirmarea publică a chemării.

Chemarea ta va fi confirmată de alții (liderii bisericii). 1 Tim. 4:14 și 2 Tim. 1:6-7 indică faptul că atunci când există o chemare divină, are loc și o confirmare umană (cf. Fapte 13:1-4)

Test #5: Calificările spirituale ale chemării.

a) Pus deoparte pentru Dumnezeu: „Un vas ales” (Fapte 9:15-16; 13:2; 22:14-15).

b) Dreapta credință: „…l-a predicat pe Hristos… că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9:20).

c) Caracterul unui slujitor: „un slujitor și o mărturie…” (Fapte 26:16-18).

5. Efectul Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Claritatea chemării la predicare îi ajută pe propovăduitori să rămână focalizați și motivați în vederea împlinirii slujbei lor. Le oferă răbdare și putere pentru această lucrare. Fără un simțământ clar al chemării, nu doar că ar fi dificil pentru ei să rămână pe aceeași traiectorie, dar probabil că nu ar trebui să se angajeze deloc la o asemenea lucrare.

O chemare clară din partea lui Dumnezeu oferă siguranță, călăuzire, elan și profunzime în lucrare. Aprobarea din partea oamenilor nu este un aspect important, iar renunțarea nu este o opțiune.

Chemarea divină oferă stabilitate, curaj și încredere chiar și în situații de opoziție și adversitate. Îi încurajează inima predicatorului atunci când acestuia îi vine să renunțe la lucrare. Clovis Chappell a scris că Dumnezeu îi cheamă pe oameni să predice:

a) Pentru ca aceștia să știe cu claritate la cel fel de slujbă au fost chemați.

b) Deoarece fără chemarea divină ei nu ar avea curajul să se angreneze într-o asemenea lucrare.

c) Să ne păstreze statornici și în adevăr prin împlinirea acestei slujbe.

Trebuie să ne reamintim în mod constant de chemarea lui Dumnezeu la predicare – să ne întoarcem la „Betel”, în acel moment în care chemarea a fost atât de clară și încurajatoare încât nu ne-am îndoit deloc de ea. Trebuie să ne amintim de împrejurările și experiențele în care am știut clar că Dumnezeu ne-a chemat la lucrare. Lucrul acesta ne va ține tari și ne va ajuta să perseverăm chiar și atunci când suntem ispitiți să renunțăm. Chemarea ne țină aprinsă în inimă pasiunea și bucuria de a predica.

6. Scopul Chemării Lui Dumnezeu La Predicare

Dumnezeu ne cheamă și ne oferă un mesaj pe care noi trebuie să-l proclamăm de dragul Domnului și al oamenilor care au o nevoie urgentă de cuvânt din partea lui Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu are trei obiective principale:

Suntem chemați să „predicăm Cuvântul” (2 Tim. 4:2), „întreg planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27), “învățătura sănătoasă” (2 Tim. 1:13; 4:3; 1 Tim. 4:6), “să împărțim drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15).

Dumnezeu nu ne cheamă să predicăm propriile noastre idei sau subiecte favorite, ci să predicăm Cuvântul, laptele curat al cuvântului și hrană tare pentru cei care o pot primi (Evrei 5:12-14).

Suntem chemați să „predicăm Evanghelia” (Rom. 1:15-16; 1 Cor. 9:16; 15:3-4; cf. Fapte 16:10; Rom. 15:20; Mc. 16:15; 1 Cor. 1:17; Gal. 1:11-12). Evanghelia, după cum au explicat reformatorii, este îndreptățirea numai prin harul lui Dumnezeu, prin credința exclusivă în Hristos, bazată doar pe Cuvântul lui Dumnezeu, numai pentru gloria lui Dumnezeu.

Pavel nu s-a lăsat distras de alte lucrări cum ar fi botezarea oamenilor, chiar dacă este vorba despre ceva bun, ci a știut că Hristos l-a trimis să „predice Evanghelia” (1 Cor. 1:17). Trebuie să-l predicăm pe „Hristos”. Acesta a fost obiectivul pe care l-a avut apostolul Pavel în lucrare: „Să îl predic pe Hristos printre neamuri” (Gal. 1:16); „Noi îl predicăm pe Hristos și pe El răstignit.” (1 Cor. 1:23; 2:2). Pavel a fost chemat să-l proclame pe „Hristos” (Col. 1:28-29). Pavel și-a dedicat întreaga viață acestui singur mesaj clar și simplu, în ciuda opoziției și a descurajărilor. Acesta a fost scopul vieții sale.

Fără îndoială, accentul pe care Pavel l-a pus pe acest mesaj provine din propria sa experiență de salvare și din chemarea Domnului pentru viața sa. Chemarea lui Dumnezeu nu este o experiență abstractă, lipsită de substanță. Dumnezeu îi cheamă pe oameni să predice și le încredințează mesajul pe care trebuie să-l vestească.

Predicarea este legată în mod direct de doctrine și de Evanghelia lui Dumnezeu (Fapte 20:24; Rom. 1:1). Noi nu suntem chemați să predicăm orice fel de mesaj vrem, ci doar adevărul Cuvântului. Noi suntem ambasadorii lui Hristos, și îi chemăm pe oameni la împăcarea cu Dumnezeu, prin Hristos (2 Cor. 5:19-20). Chiar și cei care au în primul rând darul de învățători sunt îndemnați să facă lucrarea unui evanghelist (2 Tim. 4:5). „Natura chemării este legată de harul veșnic și eficient al lui Dumnezeu.”²

Suntem chemați să-i învățăm pe sfinți. Noi trebuie să le predicăm nu doar celor ce sunt pierduți, ci și celor salvați, așa încât să cunoască de ce cred ceea ce cred. „Poruncește și învață aceste lucruri” (1 Tim. 4:11). „Și lucrurile pe care le-ai auzit de la mine în fața multor martori încredințează la oameni de încredere care să fie în stare să-i învețe și pe alții.” (2 Tim. 2:2; cf. In. 21:17; Fapte 2:42; 15:35; Rom. 12:7; Col. 3:16; 2 Tim. 4:2-3).

7. Imboldul Chemării Lui Dumnezeu De Predica

Pavel a exprimat imboldul pe care îl are de a predica în felul acesta: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1 Cor. 9:16).

Cunoscutul predicator metodist, Samuel Chadwick, a spus:

„Aș prefera mai degrabă să predică decât să fac orice altceva în lume. Mai degrabă aș predica decât să-mi mănânc cina, ori să merg în vacanță. Mai degrabă aș plăti ca să pot predica, decât să fiu plătit să nu predic. Lucrarea aceasta are prețul ei, agonia și lacrimile ei, și nicio chemare nu oferă asemenea bucurii și inimi frânte, însă este o chemare pe care un arhanghel ar putea să o râvnească. Este vreo bucurie mai mare ca cea de a salva un suflet? Vreo emoție ca cea avut atunci când se deschid ochii orbilor? Există vreo răsplată precum iubirea copiilor până la a doua și a treia generație? Există vreo comoară precum inimile iubitoare și mulțumitoare ale celor vindecați și mângâiați?”³

Concluzii

Fie ca toți predicatorii care citesc acest Jurnal Pastoral să știe și să fie siguri de chemarea lui Dumnezeu la predicare. Acest lucru te va ajuta să predici cu convingere, curaj și consecvența pe care doar Domnul le poate da, în ciuda opoziției și a criticilor. Fie ca motivația chemării conștiente la predicare, așa cum a fost schițată în acest articol, să fie reală în fiecare dintre noi.

Part II: Pregătirea Pentru Predicare

“Studierea textului”

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

Lucrul cu textul și aplicarea bunelor principii hermeneutice și omiletice presupune un demers complex și implică disciplină și hotărâre, însă este ceva absolut necesar în slujirea noastră. Trebuie să cercetăm și să studiem Scripturile dacă dorim să avem o interpretare corectă a lor.

Principii Biblice Pentru Studierea Textului

“Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Tim. 2:15)

Mandatul biblic pe care îl avem referitor la comunicarea adevărului lui Dumnezeu este să „încredințăm aceste lucruri la oameni de încredere” (2 Tim. 2:2). Mijloacele biblice presupun concentrarea pe care o are un soldat (3-4), efortul susținut al unui atlet (5) și perseverența nezguduită a unui fermier (6). Apoi, metoda biblică în pregătirea pentru comunicarea adevărului este să „împărțim drept Cuvântul adevărului” (15) printr-o interpretare caracterizată de autoritate, analiză și acuratețe.

Să privim mai în detaliu aceste trei aspecte legate de metoda biblică necesară pentru studiul unui text:

1. Interpretarea Corectă

„Să împartă drept (sau, să interpreteze corect) Cuvântul adevărului.”

Este necesară acuratețea din punct de vedere istoric. Aceasta înseamnă să întrebi „când, unde și de către cine” au fost rostite aceste cuvinte? Care au fost obiceiurile, cultura și atmosfera vremii în care aceste cuvinte au fost scrise sau rostite? Care este contextul istoric al textului? Ce situație istorică l-a determinat pe autor să scrie acest pasaj?

Este necesară acuratețea în ceea ce privește contextul. Aceasta înseamnă că nu trebuie să scoatem niciodată pasajul din contextul său. Trebuie să menținem o consecvență între versetele care vorbesc despre același subiect, comparând Scriptura cu Scriptura și neinterpretând vreodată un pasaj într-un mod în care să-l contrazică pe altul.

Este necesară acuratețea din punct de vedere gramatical. Încercăm să aflăm (atât de bine cât putem) ce a dorit să comunice autorul audienței sale originare. La ce s-a referit el? Ce a înțeles destinatarii cu privire la acest lucru? Acest demers implică focalizarea asupra formei (morfologiei), relației dintre cuvinte, a frazelor, a sintaxei și a diverselor arii de semnificație ale cuvintelor (semantica).

Este necesară acuratețea doctrinară (teologică). Trebuie să fim corecți din punct de vedere doctrinar, atât pe baza a ceea ce aflăm dintr-un anumit text, cât și din alte texte care tratează același subiect. Demersul acesta implică o înțelegere a teologiei sistematice (ce spune întreaga Scriptură despre o anumită doctrină) și aplicarea adevărului descoperit la textul avut în discuție.

2. Interpretarea Analitică

„Să împartă drept (sau, să interpreteze în mod analitic) Cuvântul adevărului”

„Împărțirea” dreaptă a Cuvântului adevărului înseamnă să faci o brazdă dreaptă (ca un fermier), să tai drept (ca un tâmplar), să croiești o cale dreaptă. Cu alte cuvinte, să croiești un curs drept al adevărului printr-o junglă de erori.

Acest lucru înseamnă să interpretezi corect Cuvântul adevărului, așa cum a făcut Pavel – nu cum au procedat oponenții săi și învățătorii falși care se certau pe seama genealogiilor, „certuri de cuvinte fără vreun câștig, spre pieirea celor ce le ascultă” (2:14), și era angajați în „vorbării goale și lumești” (2:16).

Atunci când „vei împărți drept”, Cuvântul adevărului, vei predica doctrina sănătoasă, care va duce la o purtare bună (2:20-26).

3. Interpretarea Autoritativă

„Să împartă drept (sau, să interpreteze cu autoritate) Cuvântul adevărului”

Aceasta înseamnă că trebuie să avem competențe în cunoașterea Scripturilor – să înțelegem Cuvântul adevărului, să avem o cunoaștere largă a Scripturilor și să credem pe deplin în Scripturi ca fiind adevărate.

De asemenea este necesar să avem încredere în Biblie, deoarece aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu pe care-l putem înțelege corect și clar prin lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt. (cf. In. 14:17; 15:26; 16:13).

Partea III: Conducere – A Fi Un Model De Om Evlavios

“Supunerea ta personală față de Duhul Sfânt,” Pt. 3

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

În edițiile de Primăvară și Vară 2014 ale Jurnalului Pastoral am examinat diferite aspecte ale vieții creștinului umplut de Duhul Sfânt, în baza textului din Efeseni 5:18-6:20. Până acum am privit la (1) Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt; (2) Necesitatea de a avea o viață plină de Duhul Sfânt; (3) Realitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt. În această ediție vom continua subiectul cu…

Activitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Activitățile care au la bază plinătatea Duhului Sfânt cuprind fiecare aspect din viețile noastre – biserica, locuința, serviciul, vecinătatea și lumea în general. Atunci când Duhul lui Dumnezeu este activ vei găsi unitate plină de Duhul în biserică, armonie plină de Duhul în cămine, colaborare plină de Duhul la locul de muncă și biruință plină de Duhul în lume. Întâi de toate, să luăm seama la…

Unitatea Plină De Duhul În Biserică (5:19-21)

Să remarcăm, întâi de toate, că unitatea în biserică se realizează prin oameni plini de Duhul care se închină împreună - …să vorbiți între voi cu psalmi, imnuri și cântări de laudă (19). Închinarea comunitară are o componentă de zidire reciprocă, să vorbiți între voi - să vă învățați unii pe alții și să vă îndemnați prin cântări de laudă, imnuri și psalmi. Poate că în biserica primară credincioșii își citeau Psalmii unii altora, cu voce tare, într-un mod similar cu citirile în cor din zilele noastre. Sau, poate că lucrul acesta înseamnă pur și simplu că prin cântări și Psalmi credincioșii „își vorbeau” unii altora, zidindu-se și încurajându-se reciproc.

Această zidire reciprocă are atât aspecte orizontale, cât și verticale. Închinarea orizontală are loc prin cântare (19). Atunci când cântăm ne zidim unii pe alții, un aspect la care nu ne gândim prea mult de obicei. Închinarea verticală are loc prin a aduce din toată inima laudă Domnului (19). Această laudă (melodie) este acea încântare dulce pe care o îndreptăm spre Domnul prin cântarea noastră. Prin toate acestea noi ne închinăm Domnului, nu doar ne zidim unii pe alții. Este o închinare în inima ta, nu doar pe buzele tale – este lăuntrică, nu doar externă. Oamenii plini de Duhul se închină în inimile lor deoarece acolo este locul unde sălășluiește Duhul.

În al doilea rând, unitatea în biserică vine prin oameni plini de Duhului care îi mulțumesc lui Dumnezeu împreună - … și mulțumiți întotdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile în Numele Domnului Isus Hristos (20). Acesta este un alt aspect al închinării comunitare – să dăm mulțumiri împreună. Recunoștința este o componentă a închinării comunitare, însă este și o calitate esențială la nivel individual. Oamenii plini de Duhul sunt mulțumitori. Cei care murmură și se plâng nu sunt plini de Duhul. Recunoștința este o roadă a Duhului (Gal. 5:22). Oamenii plini de Duhul se desfată în a da mulțumiri, în mod neîncetat. Cei neevlavioși, pe de altă parte, nu dau mulțumiri (Rom. 1:21).

Oamenii plini de Duhul dau mulțumiri în ce privește toate lucrurile. Există motive de mulțumire atât în împrejurări bune, cât și în cele rele.

În al treilea rând, unitatea în biserică vine prin oameni plini de Duhul care se supun unii altora - … supuneți-vă unii altora în frica lui Dumnezeu (21). Aceasta este adevărata slujire. Oamenii plini de Duhul se slujesc unii pe alții fiind supuși, nu doar în viața bisericească, ci și acasă, la lucru sau în viața comunitară.

Oamenii plini de Duhul sunt blânzi, smeriți și se supun în mod reciproc, nu răutăcioși, agresivi, mândri – nu oameni de tipul le-fac-pe-toate-cum-vreau-eu. Umplerea cu Duhul duce la supunere reciprocă, nu la individualism, mândrie și disensiune. Liderii plini de Duhul se supun unii altora în frica lui Dumnezeu, reflectând în ei înșiși smerenia Lui.

Aceasta este cheia unității. Fără o supunere reciprocă orice organizație se va destrăma. Acesta este motivul pentru care multe biserici sunt, uneori, divizate. Liderii lor nu practică și nu demonstrează un duh smerit și plin de supunere. Ei nu arată prezența lui Hristos în modul în care se relaționează unii la alții. Separarea în biserică este alimentată prin oamenii ambițioși care doresc ca lucrurile să fie făcute după placul lor – membrii care nu se supun liderilor și lideri care nu-și respectă membrii.

Cum se vede această lucrare în rolurile noastre de conducere și în relații? Cum se vede în biserică, între prezbiteri și diaconi? Sau acasă, în relație cu soția și copii? La locul de muncă, cu colegii? Cum se vede în vecinătate, în societate, la școală?

Cum lucrează supunerea reciprocă? Cum se iau decizii într-un mediu caracterizat de supunere reciprocă. Înseamnă acest lucru că trăiești într-o stare continuă de vid în ceea ce privește conducerea? Creează această perspectivă un model de conducere în care tuturor le este frică să ia poziție în cazul în care alte persoane nu sunt de acord cu ei, sau dacă cineva se simte jignit, așa încât se ajunge ca nimeni să nu mai facă nimic? Ei bine, nu!

Supunerea reciprocă funcționează prin manifestarea unui spirit de cooperare, de smerenie și respect, chiar și atunci când se iau decizii sau măsuri pe care alții nu le agreează. Totul are de-a face cu atitudinea ta și modul în care acționezi.

Cum arată supunerea reciprocă în întâlnirile bisericești, în cele ale prezbiterilor, sau ale comitetelor? Și mai important, este umplerea cu Duhul evidentă în viața ta? Când alții privesc la tine, vorbesc cu tine, te ascultă, îl văd ei și îl aud pe Duhul Sfânt la lucru în viața ta? Văd ei că supunerea reciprocă este practicată? Lucrează în acest mod Duhul Sfânt în viața ta (în atitudinea ta față de Dumnezeu și de oameni), sau permiți tu anumitor lucruri din viața ta să-l întristeze pe Duhul Sfânt? Ești cunoscut ca o persoană care forțează lucrurile după voia ta, după placul tău, căutând vizibilitate, sau ești cunoscut ca o persoană smerită și blândă?

În următoarea ediție a Jurnalului Pastoral (Iarnă 2015) vom continua cu subiectul armoniei pline de Duhul în familie.

Partea IV: Gânduri Devoționale (Ioan 21:15-25)

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

După ce s-a întâlnit cu ucenicii Săi, pe țărmul Mării Tiberiadei, Isus își concentrează atenția asupra lui Petru. În acest dialog, învățăm despre trei baze ale slujirii creștine.

În primul rând angajamentul de a-l sluji pe Domnul înseamnă să-l iubim pe El (15-17). Isus îl întreabă pe Petru de trei ori dacă îl iubește. Prima dată (versetul 15), Isus îl întreabă, Mă iubești tu mai mult decât aceștia? Presupunem că aceștia se referă la ceilalți ucenici, de vreme ce la un moment dat Petru a afirmat că este mai loial decât ei. Petru nu răspunde la întrebarea lui Isus, comparând dragostea sa cu a celorlalți ucenici, ci își afirmă iubirea față de Domnul. Da, Doamne. Tu știi că te iubesc. Isus îl încredințează să pască mielușeii Săi. A doua oară (versetul 16), Isus îl întreabă, simplu, fără a se mai referi la ceilalți ucenici: Mă iubești? Petru răspunde din nou: Da, Doamne, Tu știi că te iubesc. Isus îl încredințează pe Petru să pască oile Sale. Când Isus îl întreabă a treia oară (versetul 17), Simon, mă iubești? Petru se supără și, din nou, apelând la cunoașterea plenară a lui Isus, afirmă: Doamne, Tu cunoști toate lucrurile, știi că te iubesc. Isus răspunde: Paște oile Mele.

După cum a fost necesară evaluarea inimii lui Petru, înainte ca Isus să-I încredințeze lucrarea Sa, tot astfel este necesară și examinarea inimilor noastre înainte de a ne angrena în slujirea Domnului. Principiul transmis aici este că angajamentul nostru în slujirea Domnului înseamnă o dedicare în a-l iubi pe El. În ciuda loialității noastre fragile, Isus prețuiește încă iubirea noastră și încă vrea să-l slujim. El vrea să ne mărturisim păcatele și eșecurile din trecut (ceea ce Petru a făcut într-o întâlnire anterioară avută cu Isus, cf. Luca 24:34), să fim iertați, așa încât părtășia noastră cu Domnul să fie restaurată și să fim încredințați cu slujire.

Problema este că, atunci când eșuăm, Satan se grăbește să ne trântească la pământ. Până la urmă, el este „acuzatorul fraților.” Avem, însă, un Avocat și El pledează pentru noi înaintea lui Dumnezeu, restaurând părtășia noastră cu El. Nu este de mirare că atunci când a scris epistola sa, Petru a spus: „Dragostea acoperă o sumedenie de păcate” (1 Petru 4:8). Probabil că el a învățat acest adevăr, în ziua aceea, pe țărm.

Isus încă prețuiește iubirea noastră și vrea să-L slujim, în ciuda credincioșiei noastre fragile. El vrea să-L slujim prin hrănirea mielușeilor Săi (15), prin păstorirea oilor Sale (16) și hrănirea oilor Sale (17). Angajamentul nostru în slujirea Lui este să-L iubim necondiționat și fără rezerve. Isus ne încredințează să-l slujim pe El, prin harul Său. Slujba noastră, ca lucrători cu Evanghelia, este să-l slujim pe El și turma Sa, ajutându-i pe cei care sunt interesați de creștinism să depășească pricinile de poticnire, mentorându-i și ucenicizându-i pe cei care au fost mântuiți de curând, și încurajându-i pe cei care sunt în vârstă și obosiți. Aceștia sunt mielușeii și oile lui Dumnezeu care au nevoie să fie hrănite și păstorite.

Al doilea principiu pe care-l învățăm este că scopul slujirii lui Dumnezeu este de a-l glorifica pe El (18-19a). Trebuie să-l glorificăm pe El când suntem mai tineri (18a), când încă avem energia și entuziasmul tinereții, când încă suntem în putere.

De asemenea, este necesar să-L glorificăm și când suntem mai în vârstă (18b-19a). Când vei fi în vârstă se referă la un timp viitor când fiecare dintre noi vom întâmpina limitări fizice și mentale. Se are în vedere vremea când îți vei întinde mâinile pentru sprijin și ajutor din partea altcuiva și altul te va îmbrăca și te va duce unde nu vei dori. Este vorba despre o perioadă în care vei experimenta dependența totală de alții. Cu alte cuvinte, ajungem aproape de sfârșitul vieții, când devenim slabi, limitați și dependenți. Probabil, în cazul lui Petru, se avea în vedere și vremea în care va fi martirizat pentru Hristos, când mâinile sale vor fi întinse, va fi îmbrăcat de altcineva și dus unde nu va dori să meargă, ceea ce, potrivit datelor istorice, a avut loc în jurul anului 61 d.Hr.

Viața este un ciclu de la viață la moartă și trebuie să-l slujim pe Domnul în fiecare etapă. Perioada dintre aceste etape este foarte scurtă, deci nu trebuie să amânăm decizia de a-l sluji pe Domnul, pentru o perioadă mai târzie din viața noastră. Trebuie să-l slujim și să-l glorificăm pe Domnul, indiferent de perioada din viață în care ne aflăm la momentul actual.

Al treilea principiu pe care îl învățăm este că modelul slujirii lui Dumnezeu este prin a-l urma pe El (19b-22). Isus îi repetă lui Petru aceeași chemare pe care a făcut-o când i-a chemat prima dată pe ucenici (cf. Matei 4:19), adică Urmează-mă. Aceasta înseamnă ucenicie, nu-i așa? Să-l urmăm pe Domnul. Așadar, cum îl urmăm pe Domnul?

Îl urmăm pe Domnul răspunzând chemării Sale. Când auzim Urmează-mă, trebuie să răspundem cu ascultare, așa cum a făcut Petru, fără a ști ce ne așteaptă la sfârșitul acelui angajament. Îl urmăm pe Domnul ațintindu-ne privirea asupra Lui (20). Petru și-a luat pentru un moment privirea dinspre Domnul, așa cum făcuse odinioară când a început să se scufunde în apă. Acum el își ia privirea dinspre Domnul și se uită la Ioan, care-i urma, și întreabă: Dar cu acesta ce se va întâmpla? (21).

Nu îl urmăm pe Domnul doar prin a răspunde la chemarea Sa şi prin a ne păstra privirea aţintită asupra Lui, ci îl urmăm şi prin a ne preocupa de treburile noastre (21-22). Ceea ce va face Domnul cu Ioan nu este treaba lui Petru. Datoria lui era să-l urmeze pe Isus în ascultare și credincioșie, fără a se compara cu alții.

Ucenicia este individuală. Nu este grija sau responsabilitatea noastră cu privire la slujirile pe care Dumnezeu le încredințează altor persoane. Ele au propriile lor daruri spirituale și chemarea din partea lui Dumnezeu, iar noi le avem pe ale noastre. Provocarea pe care Domnul i-o lansează unuia, nu este identică cu a altuia. La fel ca Petru, unii oameni sunt mai preocupați de ceea ce fac alții pentru Domnul, decât de ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Să ne asigurăm că ascultăm cu atenție ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat să facem pentru El. Să fim atenți la ceea ce El ne spune prin Cuvântul său, prin conștiința noastră, prin darurile noastre și prin dorințele noastre ascultătoare.

Numai prin harul Domnului suntem chemați să-l slujim pe El și nu prin vrednicia noastră. Dumnezeu dorește să știm că El poate să ne folosească exact acolo unde suntem, în ciuda greșelilor, a eșecurilor și a indiferenței periodice. Așadar, nu renunța din cauza eșecurilor din trecut. Nu renunța din cauza întrebărilor legate de viitor și nu te împiedica prin a te compara cu alții. Să răscumpărăm vremea, căci zilele sunt rele (Ef. 5:16). Să învățăm să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înțeleaptă (Ps. 90:12).

Să ne amintim că adevărata slujire creștine presupune un angajament în a-L sluji pe Domnul cu dragoste; scopul pentru care îl slujim este glorificarea Lui; și modelul de slujire este prin a-L urma pe El. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să împlinim aceste principii esențiale pentru slujirea creștină.

Partea V: Schițe De Predică

De: Dr. Roger Pascoe

The Institute for Biblical Preaching,
Cambridge, Ontario, Canada

Ioan 18:33-38, Dialogul lui Isus cu Pilat

Pentru versiunea audio în engleză a acestor predici, fă click pe următoarele link-uri: Link 1 - In. 18:33-34; Link 2 - In. 18:35-37; Link 3 - In. 18:37-38

Titlu: Conflictul împărățiilor

Punctul #1: Domnia lui Isus dezvăluie un conflict între împărății (33-35a)

1. Domnia lui Isus îi separă pe cinici de căutători (33-35a)

(1) Cinicii iau în derâdere domnia lui Isus (33b)

(2) Adevărații căutători flămânzesc după domnia lui Isus (34)

(3) Inima dezvăluie diferența (35a)

2. Domnia lui Isus separă fizicul de spiritual (35b-38a)

(1) Isus arată că Împărăția Sa nu este o entitate fizică (36)

(2) Isus arată că Împărăția Sa este o entitate spirituală (37-38a)

Punctul #2: Vezi ediția de Iarnă 2015 a Jurnalului Electronic al Pastorilor, atunci când va fi publicată.

¹ Stephen F. Olford, Anointed Expository Preaching, (Nashville: Broad & Holman, 1998), 8.

² Olford, Anointed, 17.

³ Citat în Olford, Anointed, 18.

Related Topics: Pastors

English

You are here

From the series: Vivendo em amor: Os Segredos dos Casamentos Bíblicos

4. Quanta Insatisfação! - A História de Jacó e Raquel

Vamos Conversar Sobre isso

From the series: Vivendo em amor: Os Segredos dos Casamentos Bíblicos

From the series: Vivendo em amor: Os Segredos dos Casamentos Bíblicos

5. Prontos para o Casamento — A História de Boaz e Rute

Vamos conversar sobre isso

From the series: Vivendo em amor: Os Segredos dos Casamentos Bíblicos

From the series: La Revue Des Pasteurs

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 12, Edition du l’été 2014

1ère Partie: La Préparation De La Prédication

Quelques Idees Utiles Pour Le Choix Du Texte

1. Posez-vous quelques questions théologiques1

2. Posez-vous quelques questions pratiques

3. Considérez la valeur de la prédication en série dans les livres bibliques

4. Prenez en compte la liberté et la variété dans le choix des textes

5. Tenez compte les dons personnels

6. Prenez en compte les contraintes de temps

7. Examinez les questions suivantes :

8. Suivez les instructions suivantes.

9. Prenez en compte les contraintes suivantes

Conclusion

2eme Partie: Le Leadership - Etre Un Modele Selon Le Cœur De Dieu

La Necessite De La Plenitude De L'Esprit

La Réalité De La Penitude De L'Esprit

3ème Partie : Meditation Biblique

4ème Partie: Plans De Predication

John 13:12-17/ Le dialogue de Jésus avec ses disciples

From the series: La Revue Des Pasteurs

From the series: Jurnalul Electronic Al Păstorilor

Jurnalul Electronic Al Păstorilor, Rom Ed 12, Editia de vară 2014

Partea I: Pregătirea Pentru Predicare

Câteva Proceduri Utile De Alegere A Textelor

1. Pune-ţi câteva întrebări teologice1

2. Pune-ți câteva întrebări practice

3. Ține seama de valoarea predicării unei serii de mesaje din cărțile biblice

4. Ține seama de valoarea varietății și a felxibilității în alegerea textelor

5. Ține seama de darurile tale spirituale

6. Ține seama reperele timpului

7. Ține seama de următoarele întrebări:

8. Ține seama de următoarele linii călăuzitoare:

9. Ține seama de următoarele granițe:

Concluzie

Partea II: Conducere: Să Fii Un Model De Slujitor Evlavios

Necesitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Realitatea Unei Vieți Pline De Duhul Sfânt

Partea III: Gânduri Devoționale

Partea IV: Schițe De Predici

Ioan 13:12-17, Isus vorbește cu ucenicii Săi

From the series: Jurnalul Electronic Al Păstorilor

From the series: INYISHO-REMEZO ZO GUKURA KW'UMUKRISTO Gushinga Urufatiro

Ubusonga Mu By’ukuri Kw’imana

Intangiriro

Ubutunzi bw’ukuri kw’Imana

Ingorane duhura na zo

Gukura kw'Itorero rya mbere

Itorero muri iki gihe

From the series: INYISHO-REMEZO ZO GUKURA KW'UMUKRISTO Gushinga Urufatiro

INYISHO-REMEZO ZO GUKURA KW'UMUKRISTO Gushinga Urufatiro

Mpango wa Mungu wa Wokovu

Shida ya Mwanadamu

Utengano na Mungu

Matendo yetu Yasioleta Manufaa

Utatuzi wa Mungu

Je, Twampokeaje Mwana wa Mungu?

Galatitans: Das Evangelium der Gnade Gottes

From the series: La Revue Des Pasteurs

La Revue Internet Des Pasteurs, Fre Ed 13, Edition du l'automne 2014

1ère Partie: Deux Fondements Essentiels De La Predication

La Motivation Du Predicateur Pour Le Ministere: « Pourquoi faisons-nous ce que nous faisons ?»

La Motivation Que Procure Un Appel Explicite A Precher

1. La Raison De L'appel De Dieu A Precher (Rom 10, 14-15).

2. La Nature De L'appel De Dieu A Precher

3. La Connaissance De L'appel De Dieu A Precher

3. La Preuve De L'appel De Dieu A Precher

5. L'effet De L'appel De Dieu A Precher

6. Le But De L'appel De Dieu A Precher

7. La Contrainte De L'appel De Dieu A Precher

Conclusions

1. Posez-vous quelques questions théologiques ¹

1. Pune-ţi câteva întrebări teologice ¹