A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Interpretării Biblice
„Cum Să Citim Și Să Înțelegem Biblia” (Partea A 4-A)

Introducere

Aceasta este partea a patra a studiului nostru intitulat „Consolidarea interpretării biblice: Cum să citim și să înțelegem Biblia.” În primele trei părți ale acestui studiu (numerele 34, 35 și 36 ale acestui jurnal) am privit la următoarele aspecte:

Prima parte

1. Trei sarcini de bază în procesul de interpretare biblică

2. Două întrebări hermeneutice importante

Partea a 2-a

1. Interpretarea literală

2. Cum interpretăm anumite genuri literare și procedee stilistice

3. Un singur sens; mai multe aplicații

4. Impactul culturii asupra înțelegerii noastre – cultura antică și cultura contemporană

Partea a 3-a

1. Două extreme: interpretarea culturală vs. interpretarea transculturală

2. Două exemple de interpretare culturală vs. interpretare transculturală

a) Spălarea picioarelor

b) Acoperirea capului la femei

3. Patru reguli pentru înțelegerea și interpretarea chestiunilor culturale

Acum, în partea a patra, vom schița Zece reguli simple ale interpretării biblice. Am găsit cartea lui R. C. Sproul, Knowing Scripture [Cunoașterea Scripturii], p. 63-99, ca fiind de mare ajutor pe această temă.

REGULA #1: Interpretează Scriptura în conformitate cu semnificația intenționată de autor

Dacă ai studiat bine textul, ar trebui să poți formula în scris ceea ce autorul a vrut să transmită primilor săi destinatari. Trebuie să fii în stare să formulezi semnificația mesajului original înainte de ajunge la semnificația sa pentru ascultătorii tăi. Eu recomand să reformulezi pasajul în cuvintele tale (să îl parafrazezi). În felul acesta îți vei da seama dacă înțelegi semnificația textului. Dacă nu o înțelegi, nu vei putea să o exprimi în cuvintele tale. Încearcă să o scrii amplificând semnificația cuvintelor și a expresiilor și explicând figurile de stil în cuvintele tale.

REGULA #2: Interpretează un text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură

Noi credem că Scriptura este de inspirație divină, prin urmare credem și că nicio parte din Scriptură nu contrazice și nu este în conflict cu o altă parte din Scriptură, pentru că Dumnezeu nu se poate contrazice singur.

Principiul acesta (de a interpreta un text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură) este foarte important din două motive. În primul rând, din cauza atacurilor necredincioșilor împotriva Scripturii. Una din principalele acuzații ale necredincioșilor împotriva Scripturii este că aceasta se contrazice singură. Biblia are peste 40 de autori umani și a fost scrisă de-a lungul unei perioade lungi de peste 16 secole, prin urmare, dacă nu ar fi inspirată în mod divin, ar fi foarte posibil să apară în ea contradicții și nepotriviri. Însă interpretând orice text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură, poți să arăți că Scriptura nu se contrazice.

În al doilea rând, interpretarea unui text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură este un principiu important datorită atitudinii cu care creștinii citesc Scriptura. Creștinii nu citesc și interpretează Biblia cu scopul de a găsi nepotriviri în text (ca necreștinii). Mai degrabă, căutăm inconsecvențe în interpretarea noastră asupra textului, care ar putea fi dezvăluite cu ajutorul principiului care spune: „Interpretează un text din Scriptură în lumina altor texte din Scriptură.” Mai mult, citim și interpretăm Scriptura cu o atitudine de supunere față de autoritatea inerentă a Scripturii, față de acuratețea, integritatea și coeziunea textului, așa că dacă există o contradicție sau o inconsecvență în interpretarea noastră, problema e la noi, nu la text.

Așadar, un principiu de bază al interpretării biblice sănătoase este acesta: Pentru a înțelege corect un text din Scriptură, trebuie să aduci în discuție alte texte biblice, fie asemănătoare, fie contrastante. Dacă interpretarea pe care o dai unui text intră în conflict cu învățătura altui text care are un mesaj asemănător sau contrastant, atunci interpretarea ta nu este corectă. Dacă există mai multe opțiuni de interpretare pentru un verset sau un text, iar varianta pe care ai ales-o tu nu este compatibilă cu alte texte similare sau contrastante, atunci acea variantă de interpretare trebuie respinsă și aleasă alta care nu are probleme de compatibilitate.

Respectarea acestei reguli de interpretare biblică ajută în câteva moduri:

(1) Extinde studiul și expunerea textului aducând mai multă lumină asupra sa din alte texte biblice.

(2) Acționează ca un mijloc de protecție care ne împiedică să interpretăm textul într-un mod care să nu fie compatibil cu alte texte biblice.

(3) Ne garantează înțelegerea revelației progresive a lui Dumnezeu din Scriptură. Odată cu trecerea timpului, Dumnezeu S-a revelat tot mai mult pe Sine, ne-a revelat voia Sa, scopurile Sale etc. în Scriptură.

(4) Ne ajută să vedem modul în care Dumnezeu s-a raportat la poporul Său și a lucrat cu poporul în diferite perioade. Așadar, Scriptura nu este numai o descoperire progresivă a revelației divine, ci și o descoperire progresivă a relației lui Dumnezeu cu omenirea.

REGULA #3: Folosește textele majore, clare și multe din Scriptură pentru a le explica pe cele mai puțin clare, mai mici și mai puține.

Revelația Scripturii este progresivă, prin urmare este de înțeles faptul că revelația timpurie poate fi mai puțin clară decât revelația ulterioară, prima fiind parțială și uneori neclară. Acele texte din Scriptură care tratează parțial un subiect nu au autoritate de interpretare asupra textelor mai complexe și mai clare care tratează același subiect. Revelațiile clare și majore le clarifică pe cele mai puțin clare și mai mici.

Aceasta subliniază din nou nevoia de a avea regula #2: Interpretează un text din Scriptură în lumina altor texte biblice.

REGULA #4: Ai grijă atunci când tragi concluzii și faci deducții „logice”.

Regula aceasta este strâns legată de regula precedentă. Ceea ce pare o deducție sau o concluzie logică din Scriptură se poate să nu fie adevărată. Ceea ce ni se pare nouă logic se poate să nu fie logic din perspectiva lui Dumnezeu. În mod clar, dacă învățătura explicită contrazice concluzia ta logică sau ceea ce ție ți se pare subînțeles, atunci învățătura explicită are prioritate. Așadar, este important să cauți învățătură explicită care susține ceea ce tu crezi că reiese din text.

Este atât de ușor să adoptăm interpretări și aplicații ale Scripturii bazate pe deducții logice sau presupuse învățături subînțelese sau concluzii pe care le tragem din text și care nu corespund deloc cu ceea ce autorul a vrut să transmită.

Trebuie să fim foarte atenți în ce privește deducțiile și concluziile; pe de altă parte, însă, trebuie să identificăm principiile generale ce reies din detaliile specifice ale textului atunci când îl studiem. Ai grijă ca acele concluzii pe care le tragi din text să fie principiile fundamentale, universale și eterne revelate în text.

REGULA #5: Nu forța Scriptura să atingă un standard literar nejustificat

Când spun „standard literar nejustificat” mă refer la un standard pe care nu l-ai pretinde de la nicio altă scriere literară. R. C. Sproul se referă la lucrul acesta atunci când spune „citește Biblia ca orice altă carte” (Knowing Scripture, [Cunoașterea Scripturii] 63). Un alt comentator explică lucrul acesta astfel: „Atunci când interpretăm Biblia, să nu avem așteptări mai mari decât de la orice altă scriere literară serioasă” (Mal Couch, ed. A Biblical Theology of the Church, [O teologie biblică a bisericii] 15).

Bineînțeles, Biblia nu este doar ca orice altă carte pentru că: (1) este unică (nicio carte nu este ca Biblia); (2) este divină (nu este niciun autor ca Cel al Bibliei); (3) este inspirată (nu este nicio altă sursă, comunicare, revelație sau putere ca cea a Bibliei).

Totuși, trebuie să o citim ca pe orice altă carte în sensul că Biblia folosește cuvinte scrise, ca orice altă carte – cuvinte care aveau un anume sens atunci când au fost scrise; cuvinte care trebuie să fie interpretate și înțelese în concordanță cu regulile gramaticale obișnuite din acea vreme și care au fost scrise pentru a fi înțelese astfel. De asemenea, nu trebuie să îi atribuim libertăți literare pe care nu le-am atribui altei scrieri literare.

Să reținem însă acest avertisment: chiar dacă înțelegem corect semnificația cuvintelor și gramatica, aceasta nu înseamnă că oricine citește Biblia va ajunge neapărat la concluziile corecte cu privire la ce spune aceasta și la modul în care se aplică în viețile noastre. Pentru aceasta avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt, pe care numai credincioșii Îl au. Necredincioșii pot înțelege cuvintele de pe pagină; pot analiza gramatica textului; pot face o analiză literară pe care ar face-o oricărei alte scrieri literare. Însă necredincioșii nu pot ajunge la concluzii corecte pentru că ei nu au parte de iluminarea Duhului Sfânt (1 Cor. 2:14; Ef. 4:18) – ei nu pot înțelege Biblia decât la nivel de literatură. Chiar dacă au o înțelegere intelectuală, totuși nu au înțelegere spirituală. Astfel, necredincioșii nu se supun autorității Scripturii; trag concluzii greșite din ea; nu pot să vadă semnificația spirituală a Scripturii; nu îi acordă valoarea cuvenită; nu acceptă implicațiile Scripturii în privința credinței și a trăirii; și nu vor accepta aplicarea Scripturii la viața lor. Pentru a acorda Scripturii valoarea cuvenită, pentru a ajunge la concluzii corecte cu privire la ce spune ea și pentru a o aplica relevant la viața noastră, avem nevoie de iluminarea Duhului Sfânt.

Atunci când spun „să nu forțezi Scriptura să atingă un standard literar nejustificat”, mă refer la faptul că structurile sale gramaticale (cuvinte, expresii, propoziții etc.), contextele sale (istoric, cultural, politic etc.) și genurile sale literare (poetic, narativ etc.) trebuie analizate în același fel în care analizăm orice altă scriere literară, însă prin împuternicirea Duhului Sfânt. Această metodă obiectivă de interpretare biblică ne ferește de interpretarea subiectivă, mistică și neștiințifică, prin care cititorul poate face textul să spună tot ce vrea sau gândește el.

REGULA #6: Citește și interpretează Biblia dintr-o perspectivă aplicativă personală.

Nu te întreba „Ce înseamnă aceasta pentru mine?”, ci „Cum se aplică la mine lucrul acesta?” Când ne punem această întrebare, nu doar descoperim aplicația actuală și relevantă pentru noi, ci în primul rând aflăm cum s-a aplicat textul la oamenii cărora le-a fost adresată inițial scrierea. Văzând cum autorul și-a construit argumentul și cum l-a aplicat la situația de viață a primilor săi destinatari (i.e. de ce scria, ce problemă trata etc.), descoperim modul în care s-ar putea aplica la noi înșine, respectând limitele sensului original al textului.

Vă rog să rețineți această limitare: deși un adevăr poate fi aplicat în multe moduri, totuși aplicațiile sunt limitate la învățătura originală a autorului. Nu ai autoritatea de a aplica Scriptura oricum vrei tu, tot așa cum nu ai autoritatea de a o interpreta în orice mod vrei tu. Cineva spunea: „Există mai multă erezie în zona aplicațiilor decât în zona explicațiilor.”

Așadar, trebuie să citim și să interpretăm Biblia dintr-o perspectivă aplicativă personală, identificând semnificația originală dată de autor textului respectiv (și ceea ce primii săi destinatari au înțeles); identificând situația de viață a primilor destinatari (și cum li s-au aplicat cele scrise în text); și apoi aplicându-l în mod corespunzător la propria noastră cultură și situație de viață (i.e. într-un mod care corespunde cu situația originală și în concordanță cu acesta).

REGULA #7: Identifică genul literar și procedeele stilistice și interpretează-le în mod corespunzător.

Am definit deja ceea ce eu numesc interpretare literală, mai ales când este vorba despre procedee stilistice (cum ar fi figurile de stil) și genuri literare (cum ar fi poezia, genul apocaliptic, alegoria etc.). Fiecare gen literar trebuie interpretat în mod corespunzător. De exemplu, poezia ebraică trebuie interpretată în concordanță cu structurile și tradițiile sale - ex. paralelismele etc. (ex. Ps. 2:4; Prov. 1:20; Gen. 4:23; Is. 55:6-7). Trebuie să facem diferența între proverb și lege. Ca și proverbele noastre, nici cele ebraice nu au fost intenționate să fie truisme universale pentru toți oamenii din toate timpurile, ci principii generale care sunt universal valabile pentru cei care trăiesc o viață evlavioasă.

REGULA #8: Studiază cu multă atenție structurile gramaticale și sensul cuvintelor

Nu poți interpreta în mod corect Scriptura dacă nu acorzi o importanță deosebită gramaticii – (1) părți de vorbire (ex. substantiv, verb); (2) forma fiecărui cuvânt (ex. singular sau plural; timpul prezent sau viitor etc.); (3) semnificația și folosirea cuvintelor în contextul lor și relația dintre ele (i.e. sintaxa) pentru a forma expresii, propoziții și paragrafe. Nu forța cuvintele să spună ceea ce vrei tu să spună sau ceea ce crezi tu că înseamnă, pe baza semnificației lor contemporane. Trebuie să înțelegi cuvântul așa cum a fost folosit în contextul său literar, cultural și istoric original. Nu uita că uneori cuvintele își schimbă semnificația de-a lungul timpului.

Acordă atenție cuvintelor care se repetă, cuvintelor importante și cuvintelor-cheie. Cuvintele și expresiile care se repetă de obicei îți spun ceva despre ceea ce autorul vrea să scoată în evidență și / sau subiectul textului (ex. Fil. 1:27; 2:2,3,5; 3:15,16; 4:2,7). Cuvintele importante ar putea fi: (1) Termeni teologici (ex. justificare); sau (2) Verbul principal dintr-o propoziție; sau (3) Conjuncții și prepoziții. Cuvintele nu pot fi interpretate făcând abstracție de folosirea lor. Așadar, asigură-te că determini sensul unui cuvânt analizând forma și folosirea sa în context. Când ai un cuvânt cu sensuri multiple, trebuie să te uiți la contextul său, precum și la alte folosiri ale cuvântului în Biblie pentru a-i determina sensul.

REGULA #9: Citește și interpretează Biblia din perspectivă cristologică.

Ce vreau să spun prin aceasta este că trebuie să citim Biblia din perspectiva Noului Testament. Fiecare mesaj trebuie să indice înspre Hristos sau înspre viața creștină în Hristos. În fiecare predică accentul trebuie să cadă pe mântuire (cf. Bryan Chapell, “Fallen Condition Focus [Accentul pe condiția omului după cădere]” (FCF) în Christ Centered Preaching [Predicarea cristocentrică], 1994). Iar accentul acesta nu este numai pe mântuirea celor pierduți, ci și pe creșterea credincioșilor pentru ca ei să devină așa cum îi dorește Dumnezeu. Chapell afirmă că „o înțelegere corectă a unui pasaj precum și esența unei predici presupun focalizarea pe condiția omului după cădere” (Bryan Chapell, 42).

Din punct de vedere teologic, scopul fiecărei predici trebuie să coincidă cu scopul textului biblic, care este „un aspect al condiției umane care cere învățare, mustrare și / sau mângâiere din Scriptură” (Chapell, 43). Urmărind acest obiectiv, fiecare predică va urmări același scop.

REGULA #10: Citește și interpretează Biblia din perspectivă teologică.

Caută indicii în text despre adevărul (adevărurile) exprimat(e) de autor. Întreabă-te: (1) Ce doctrină (teologie) discută autorul? (2) Care este adevărul dominant ce reiese din text? Nu încerca să impui textului preferințele tale doctrinale! Nu citi în text mai mult decât scrie! Întreabă-te: (1) Ce spune textul despre Dumnezeu? (2) Ce spune despre relația omului cu Dumnezeu? (3) Ce spune despre modul în care trebuie să trăim pentru Dumnezeu? Dacă nu găsești în text răspunsul la aceste întrebări, probabil că nu știi care este ideea teologică a textului.

Dificultatea acestei sarcini depinde adesea de genul literar. Genul non-didactic poate fi mai provocator atunci când trebuie să identifici învățătura textului – să luăm, de pildă, Cântarea Cântărilor sau cartea lui Iona. Cartea lui Iona vorbește despre modul în care lucrează Dumnezeu cu un profet îndărătnic? Sau despre suveranitatea lui Dumnezeu în toate circumstanțele – în natură (furtuni, plante și viermi), asupra marinarilor păgâni, asupra profeților îndărătnici și a neamurilor păcătoase etc.?

Din acest punct de vedere, trebuie să fii foarte atent atunci când interpretezi textele narative și să te asiguri că înțelegi învățătura lor. Trebuie să extragi ideea teologică din detaliile narațiunii.

II. Consolidarea Conducerii Biblice
„Slujind Stăpânului Nostru Într-O Lume Care Îl Urăște: Un Studiu Exegetic Pe Ioan 15:18-27”

Ca lideri creștini, adesea ne confruntăm cu respingere atât din partea bisericilor, cât și din partea lumii. A fi creștin poate fi un lucru provocator și adesea chiar intimidant, nu-i așa? Lumea este atât de împotrivitoare evangheliei și lui Hristos. Uneori, animozitatea lor ne face să ne fie teamă să rămânem fideli lui Hristos. Dar iată încurajarea – Isus a zis: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (In. 16:33).

Așadar, ce facem noi, ca lideri ai poporului lui Dumnezeu, să ne încurajăm bisericile să-L mărturisească pe Hristos atunci când cultura în care ne găsim este atât de ostilă? Acesta este subiectul nostru în acest articol: „Mărturisirea lui Hristos într-o lume care Îl urăște” (In. 15:18-27). Sper ca acest studiu biblic să vă ajute și să vă încurajeze, în acest context în care devine tot mai dificil să-l mărturisești pe Hristos în mod public în lumea aceasta.

În pasajul nostru, Isus tocmai Își îndemnase ucenicii să rămână în El (15:1-11) și să se iubească unii pe alții (15:12-17). Isus merge mai departe acum, avertizându-i cu privire la ura lumii împotriva Sa și, prin urmare, și împotriva lor, urmașii Săi (15:18-25) și îi încurajează să depună mărturie despre El în mijlocul acestei uri (15:26-27).

Principiul pe care îl învățăm din acest pasaj este că „În ciuda împotrivirii din partea lumii, Îl putem mărturisi pe Hristos cu credincioșie.” Observăm trei principii teologice în acest text…

I. Lumea Îi Urăște Pe Urmașii Lui Hristos (18-20).

Observați că 1. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că L-a urât pe Hristos mai întâi (15:18). „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră” (15:18). Când Isus spune, „dacă” vă urăște lumea, nu vrea să spună că poate vă va urî sau poate nu. Acest „dacă” este unul cauzal, nu un „dacă” condițional. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos – nu există îndoială în privința aceasta.

Ucenicii experimentaseră deja lucrul acesta. Ei știau ce se întâmplase cu omul născut orb și cu părinții lui în capitolul 9. Ei știau că părinții orbului „se temeau de iudei; căci iudeii hotărâseră acum că, dacă va mărturisi cineva că Isus este Hristosul, să fie dat afară din sinagogă” (9:22). Iudeii pur și simplu intimidau oamenii, deoarece aceștia experimentaseră puterea vindecătoare a lui Isus. Iudeii erau hotărâți să reducă la tăcere mărturia despre ceea ce făcuse Isus pentru fiul lor. În zilele ce urmau, ucenicii aveau să experimenteze o ură și mai mare din partea lumii. Există o ură înnăscută ce izvorăște din cei ce opun cu înverșunare lui Hristos. Adevărul este că lumea îi urăște pe creștini pentru că L-a urât pe Hristos. Lumea este plină de bărbați și femei a căror ură satanică pentru Hristos se manifestă în ura lor față de urmașii lui Hristos.

Isus Își încurajează ucenicii spunându-le: „Dacă vă urăște lumea, știți că pe Mine M-a urât înaintea voastră (15:18).” Mângâierea creștinilor care au parte de ură din partea lumii este faptul că suferă alături de Mântuitorul lor. Isus S-a confruntat mai întâi cu ura din partea lumii, iar creștinii suferă pentru Hristos acum. Apostolul Pavel spune că acesta este un privilegiu, un dar: „Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Fil. 1:30). Isus nu ne cheamă să experimentăm lucruri pe care nu le-a experimentat El mai întâi. Din cauza suferinței și a împotrivirii, mulți din ucenicii lui Isus L-au părăsit (In. 6:66). Nu au putut suporta împotrivirea, respingerea, umilirea, pedeapsa fizică. Mulți creștini din zilele noastre întâmpină această provocare.

Așadar, 1. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că L-a urât pe Hristos mai întâi; 2. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că noi am fost aleși de Hristos (15:19-20). „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteți din lume și pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăște lumea” (15:19). A fi „din lume” înseamnă a te identifica cu lumea, a susține credințele și principiile sale morale, a-ți însuși obiceiurile și caracterul lumii. Dacă faci asta, Isus spune că „lumea ar iubi ce este al ei”. Dacă ai trăi după standardele lumii și ai fi motivat de ele, lumea te-ar accepta ca pe unul de-al ei. Însă adevărul este că lumea nu te acceptă. De fapt, lumea vă urăște „pentru că nu sunteți din lume.” Motivul pentru care nu sunteți din lume este că Isus v-a „ales din mijlocul lumii.”

Ai înțeles? Isus spune că există un singur motiv pentru care nu ești acceptat de lume și nu ești supus acesteia, și anume pentru că „Eu v-am ales din mijlocul lumii”. Acesta este harul suveran și îndurarea Sa față de ucenicii Săi. Ucenicii erau despărțiți de „lume” nu pentru că era ceva bun sau merituos în ei în fața lui Dumnezeu, ci pentru că ei fuseseră aleși de Isus în mod suveran. Și la fel cum Isus i-a chemat pe ucenici în mod suveran, tot așa îi cheamă pe toți credincioșii de astăzi să vină la El, să fie urmașii și reprezentanții Lui. Și asta este ceea ce ne face să fim diferiți de lume. Noi am fost chemați din mijlocul lumii de Dumnezeu și puși deoparte pentru El, pentru ca El să ne folosească în mod exclusiv pentru scopurile Sale.

Repetând ceea ce le spusese deja în 13:16, Isus spune: „Aduceți-vă aminte de vorba pe care v-am spus-o: „Robul nu este mai mare decât stăpânul său’” (15:20a). Ucenicii lui Isus nu se pot aștepta la un tratament mai bun decât a primit Isus Însuși. El nu a fost scutit de persecuție și nici noi nu suntem. „Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi” (15:20b). Cu alte cuvinte, modul în care lumea se raportează la Isus este același mod în care se va raporta și la noi, urmașii Lui. Dacă L-au persecutat pe El, îi vor persecuta și pe urmașii Lui. Și invers, dacă au ascultat cuvântul Lui, vor asculta și cuvântul urmașilor Lui. Pe scurt, lumea va reacționa față de tine în același fel în care a reacționat față de Isus.

Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos - 1. pentru că L-a urât pe Hristos mai întâi; 2. pentru că creștinii au fost aleși de Hristos din lume și 3. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că lumea nu Îl cunoaște pe Dumnezeu (15:21). „Dar vă vor face toate aceste lucruri pentru Numele Meu, pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis” (15:21). Lumea îi va persecuta și îi va urî pe cei ce poartă numele lui Isus, „pentru că ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” Nu îl poți cunoaște pe Dumnezeu decât prin Isus Hristos. Dacă Îl urăști pe Isus, înseamnă că nu Îl cunoști pe Dumnezeu – „Cel care L-a trimis.” Oricine Îl cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu știe că Isus este singurul Său Fiu etern, pe care L-a trimis în lume. Dacă ar fi știut că Isus era Cel trimis de Dumnezeu, nu s-ar fi purtat așa cu El. Biblia spune că „Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 In. 4:14).

Așadar, primul principiu teologic din acest pasaj este că lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos. Însă, observați al doilea principiu teologic…

II. Nu Există Scuză Pentru Ura Lumii Împotriva Lui Hristos (15:22-25).

1. Nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de cuvintele pe care El le-a rostit (15:22-23). „Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nicio dezvinovățire pentru păcatul lor” (15:22). Adevărul este că ar fi trebuit să știe cine era Isus. El a venit ca să li-L facă cunoscut pe Dumnezeu și a făcut lucrul acesta prin cuvinte și prin fapte. Dacă Isus nu le-ar fi revelat cine era El prin învățătura Sa, atunci ei nu s-ar fi făcut vinovați de păcatul respingerii Sale ca Mesia al lor, pentru că ar fi fost neștiutori – „n-ar avea păcat.” Însă, pentru că Isus le-a descoperit cine era, „acum n-au nicio dezvinovățire pentru păcatul lor.” A-L respinge pe Isus este un lucru de neiertat; oamenii aceștia sunt vinovați. De ce? Pentru că Isus le-a spus clar adevărul despre cine este El și cine este Dumnezeu. Și totuși, ei tot L-au respins. Și nu există nicio scuză pentru lucrul acesta. Nicio persoană care s-a născut vreodată în lumea aceasta nu va avea vreo scuză pentru respingerea lui Isus atunci când va sta înaintea marelui tron alb de judecată al lui Dumnezeu – nimic de spus, nicio scuză, nicio justificare. De ce? Pentru că au auzit adevărul și l-au respins.

„Cine Mă urăște pe Mine urăște și pe Tatăl Meu” (15:23). Nu poți să Îl cunoști pe Dumnezeu decât cunoscându-L pe Hristos și crezând în El. Dacă Îl urăști pe Isus, Îl urăști și pe Tatăl. Evreii din vremea lui Isus pretindeau că Dumnezeu era Tatăl lor, însă ei L-au respins pe Isus, nerecunoscându-L ca Fiul lui Dumnezeu, Mesia. Lucrul acesta este imposibil, pentru că Isus și Tatăl sunt una. Poți să spui că Îl cunoști pe Dumnezeu, însă dacă Îl respingi pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, Îl respingi și pe Dumnezeu Tatăl. Așadar, oamenii și grupurile religioase care pretind că se închină lui Dumnezeu, însă neagă divinitatea lui Hristos, ispășirea Sa substitutivă pentru păcate, învierea Sa din morți etc., nu Îl cunosc și nu pot să Îl cunoască pe Dumnezeu.

Așadar, 1. nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de cuvintele pe care El le-a rostit. Și 2. nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de lucrările pe care El le-a făcut (15:24-25). „Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat” (15:24a). Cuvintele lui Isus (15:22) sunt o dovadă incontestabilă a cine este El și la fel sunt și lucrările Lui. Cuvintele și lucrările Sale au fost unice. Dacă nu ar fi făcut semnele miraculoase pe care le-a făcut, atunci, spune El, „n-ar avea păcat.” Însă Isus a făcut „lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut” și din acest motiv oamenii sunt responsabili de modul în care răspund față de El. „Dar acum le-au și văzut, și M-au urât și pe Mine și pe Tatăl Meu” (15:24b). Răspunsul oamenilor din vremea lui Isus a fost să-L respingă în timpul vieții Sale, precum și la moartea Sa. O astfel de respingere era de neiertat pentru că dovezile cu privire la persoana Sa erau de necontestat. Respingându-L pe El, Îl respingeau și pe Cel care L-a trimis pe El.

Și astăzi se întâmplă tot așa. Avem dovada cuvintelor și lucrărilor lui Isus chiar în fața noastră, în Scriptură. Așadar, orice om este responsabil de modul în care răspunde în fața acestei dovezi. Ce vedem în textul acesta este că adesea dovezile nu sunt suficiente pentru a-i convinge pe unii oameni de faptul că sunt păcătoși și au nevoie de un Salvator. Atât de împietrită este inima omului!

„Dar lucrul acesta s-a întâmplat ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: «M-au urât fără temei»” (15:25). Iată un adevăr tragic de trist – „M-au urât fără temei.” Oamenii care ne urăsc de obicei au un motiv. Însă în cazul lui Isus, L-au urât fără temei. Aceasta arată incredibila împietrire și răutate a inimii umane! Isus a făcut bine oamenilor fără bani și fără plată. Le-a făcut bine și celor care nu Îl cunoșteau, vindecându-i pe cei bolnavi, hrănindu-i pe cei flămânzi și înviindu-i din morți pe unii din ei. El a adus un mesaj de har și îndurare. El a venit să ni-L facă cunoscut pe Dumnezeu.

Urându-L pe Isus fără temei, vrăjmașii Lui au împlinit, fără să știe, două lucruri: (a) au fost responsabili pentru moartea Lui; și, în același timp, (b) au împlinit planul veșnic de mântuire al lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit faptele rele ale oamenilor pentru împlinirea voii Sale desăvârșite, astfel încât ființele umane sunt responsabile pentru moartea lui Isus, și în același timp, prin moartea Sa, Dumnezeu oferă viață veșnică rasei umane. Aceasta este dragostea magnifică a lui Dumnezeu și harul Său!

Ce am învățat până aici? În primul rând, lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos (15:18-20). În al doilea rând, nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos (15:22-25). Așadar, noi, ca lideri ai lui Hristos în biserica Sa, cum Îl slujim cu credincioșie și cum mărturisim despre El într-o astfel de lume plină de ură? Iată încurajarea…

III. În Ciuda Urii Din Partea Lumii, Îl Putem Mărturisi Pe Hristos (15:26-27).

1. Îl putem mărturisi pe Hristos datorită împuternicirii Duhului Sfânt (15:26). În Ioan 15:18-25, Isus i-a avertizat pe ucenici că va veni persecuția și le-a explicat motivele pentru care vor fi persecutați. Acum, în 15:26-27, Isus îi încurajează pe ucenici, spunându-le de unde ne va veni puterea de a-L mărturisi pe El în mijlocul împotrivirii și persecuției. Așa cum le spusese la începutul capitolului 14, Isus le amintește din nou că mângâierea și puterea noastră în fața opoziției este Duhul Sfânt. „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (15:26). Isus le-a promis că atunci când se va întoarce în cer, le va trimite pe „Mângâietorul… de la Tatăl.” Aceasta, bineînțeles, este ceea ce s-a întâmplat la Rusalii.

Duhului Sfânt este, prin natura Sa, „Duhul adevărului” (15:26b). La fel cum Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul și Isus este adevărul, tot așa și Duhul Sfânt este adevărul pentru că Persoanele Sfintei Treimi sunt una. Așadar, natura Duhului Sfânt este adevărul însuși, iar lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a „mărturisi despre Mine.” Acesta este unul din principalele roluri ale Duhului Sfânt astăzi în lume. Isus spune în 16:8: „Și când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata.” În lume, Duhul Sfânt mărturisește despre păcătoșenia cumplită a rasei umane, despre îndurarea inimaginabilă a lui Dumnezeu și despre miracolul de neînchipuit al răscumpărării lui Hristos. Duhul Sfânt este „Duhul adevărului”, care mărturisește despre adevărul lui Dumnezeu.

Așadar, 1. Putem depune mărturie pentru Hristos datorită împuternicirii Duhului Sfânt și 2. Îl putem mărturisi pe Hristos datorită relației noastre cu El (15:27). „Și voi, de asemenea, veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine de la început” (15:27). Ucenicii urmau să experimenteze foarte curând lipsa totală a mărturisirii despre Hristos, atunci când toți L-au părăsit și au fugit. Însă la venirea Duhului Sfânt, ei vor fi îmbărbătați și împuterniciți să mărturisească fără teamă. Bărbații speriați care L-au părăsit pe Hristos vor fi în curând bărbați curajoși, care-L vor mărturisi pe Hristos fără teamă chiar până la moarte, datorită relației lor cu El de la început.

Ca și ucenicii, pentru că avem o relație personală cu Hristos, suntem împuterniciți de Duhul Sfânt să mărturisim fără teamă despre harul lui Dumnezeu. Putem mărturisi despre condiția morală jalnică a rasei umane. Putem mărturisi despre harul salvator al lui Dumnezeu în Hristos. Și toate acestea în mijlocul împotrivirii din partea lumii. Ca lideri ai bisericii, responsabilitatea noastră astăzi este să fim un exemplu în ce privește mărturisirea lui Hristos chiar și în mijlocul împotrivirilor. Fiind ucenicii Săi, Duhul Sfânt locuiește în noi și suntem puși în lume pentru a mărturisi despre cine este Isus, de ce a venit, ce a făcut, unde este acum, precum și despre iminenta Sa întoarcere. Noi mărturisim despre El de fiecare dată când ne rugăm înainte de masă. Mărturisim despre El de fiecare dată când spunem altora despre Hristos. Mărturisim despre El atunci când ne opunem celor care Îl înjosesc pe Hristos. Mărturisim despre El prin stilul nostru de viață, prin vorbirea noastră, faptele noastre, prioritățile noastre, asocierile noastre, obiceiurile noastre. În tot ceea ce spunem sau facem, trebuie să urmărim să Îi aducem glorie lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

Observații Finale

Iată de am învățat din pasajul acesta: 1. Lumea îi urăște pe urmașii lui Hristos pentru că L-au urât pe El mai întâi (15:18-20); 2. Nu există scuză pentru ura împotriva lui Hristos cauzată de (a) cuvintele pe care El le-a rostit și (b) de lucrările Sale (15:22-25); totuși, 3. În ciuda urii din partea lumii, Îl putem mărturisi cu credincioșie pe Hristos, (a) datorită împuternicirii Duhului Sfânt (15:26) și (b) datorită relației noastre cu El (15:27). Aceasta este mângâierea și încurajarea noastră.

Fie ca aceasta să fie încurajarea și provocarea noastră astăzi, mai ales pentru cei care conduc și păstoresc poporul lui Dumnezeu. Isus ne-a avertizat că nu va fi ușor să mărturisim despre El. Însă ne-a încurajat și ne-a echipat să facem aceasta, chiar în ciuda urii din partea lumii. Fie să Îi fim credincioși Lui în lumea aceasta care Îl urăște!

III. Schițe De Predici

Titlu: Scrisori Către Cele Șapte Biserici: Sardes- Creștinism Nominal (Apoc. 3:1-6)

Tema: Biserica poate arăta un creștinism de fațadă chiar și atunci când e aproape să moară

Punctul I: Există o diferență între reputație și realitate: „Știu faptele tale: că îți merge numele că trăiești, dar ești mort.” (3:1)

1. Reputația bisericii („numele”) era aceea de biserică vie

2. Însă în realitate era „moartă.”

Punctul II: Există o legătură între trezire și lucrare (3:2)

1. Biserica aceasta trebuia să „se trezească” – „veghează”

2. Biserica aceasta trebuia să „lucreze” – „întărește ce rămâne”

Punctul III: Trebuie să ne amintim și ne pocăim (3:3-6)

1. Trebuie să ne amintim trecutul – „Adu-ți aminte, dar, cum ai primit și auzit!” (3:3a)

2. Trebuie să recunoaștem prezentul – „Ține și pocăiește-te!” (3:3b)

3. Trebuie să ne concentrăm din nou asupra viitorului

a) Mulți din cei care dorm vor fi luați prin surprindere de judecata lui Hristos – „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoț, și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.” (3c)

b) Câțiva sfinți vor primi aprobarea lui Hristos – „Totuși ai în Sardes câteva nume care nu și-au mânjit hainele” (3:4a)

Acestor puțini sfinți credincioși, Hristos le promite că…

- „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcați în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe.” (3:4b-5a)

- „Nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea vieții.” (3:5b-c)

Concluzii: „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul” (3:6).

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Renforcement De La Prédication Par Exposition
“La Prédication Des Récit Hébreux “(Pt. 1)

Dans cette édition du Net Pastors Journal, je veux introduire le sujet de la prédication des récits de l’Ancien Testament, que je développerai dans la prochaine édition.

Dans un premier temps, je dois faire des commentaires introductifs sur le sens fondamental de l’A.T. Par exemple…

Romains 15 :4, « Or tout ce qui a été écrit d’avance l’a été pour notre instruction, afin que, par la patience, et la consolation que donne les Ecritures, nous possédions l’espérance. “

1 Cor. 10 :11, “Ces chose leurs sont arrivées pour servir d’exemples, elles ont été écrites pour notre instruction. »

2 Tim. 3 :16-17, “Toute Ecriture est inspirée de Dieu, et utile pour enseigner, pour convaincre, pour corriger, pour instruire dans la justice, afin que l’homme de Dieu soit accompli et propre à toute bonne œuvre. »

Luc 24 :27, “Et commençant par Moïse et par tous les prophètes, il leur expliqua dans toutes les Ecritures ce qui le concernait. »

Deuxièmement, permettez-moi de d’esquisser les trois sections que comprend la structure de l’A.T. …

1. La Torah / la Loi (de Genèse à Deutéronome). Elle va de la période du commencement jusqu’à l’entrée dans la terre promise.

2. Les Prophètes :

a) Les Anciens Prophètes (Josué, Juges, Samuel, 1 et 2 Rois). Cette section couvre la période de l’entrée dans la terre promise jusqu’à l’exile.

b) Les derniers Prophètes. Elle comprend 3¹/₂ de prophètes majeurs (y compris ½ de Daniel) plus 12 prophètes mineurs = 15½ au total comme suit :

Préexilique : Jonas, Amos, Osée, Michée, Esaïe, Nahum, Habacuc, Sophonie, Joël (9 au total)

Exilique : Ezéchiel, Abdias, Daniel, Jérémie (3½ au total)

Postexilique : Aggée, Zacharie, Malachie (3 in total)

3. Les Ecrits :

Les Petits Rouleaux : Ruth, Esther, Lamentations

Histoire Théologique : 1 et 2 Chroniques, Esdras, Néhémie, ½ Daniel.

Les Livres de Sagesse : Job, Proverbes, Cantique des Song of Solomon, Ecclésiaste

Les Livres Poétique : Psaumes

I. Introduction Au Recit Hebreux

Qu’est-ce qu’une narration ? Sommairement parlant, une narration (ou un récit) est la chronique d’évènements liés, qui ont lieu sur une certaine durée de temps. En tant que tel, la caractéristique première de la narration est le mouvement, l’évolution chronologique et expérimentale (par exemple plus semblable à un film qu’à une photo). Les récits ne relatent pas simplement l’avènement des évènements dans le temps, ils relient aussi ces avènements aux évènements - chaque action dans l’histoire occasionne le commencement d’une autre action ou réponse. Cela déclenche une chaine d’évènements, qui atteint une conclusion, qui lie ces avènements d’évènement ensemble. La conclusion implique les conséquences de la série d’actions qui ont eu lieu.

Ainsi, chaque histoire a un début, un milieu, et une fin, tout comme un message, ces sections sont interdépendantes les unes des autres. Le début décrit la situation, le besoin ou le problème. Le milieu décrit l’action qui est entreprise en réponse à la situation, le besoin ou le problème esquissé au début. La fin se développe à partir du milieu, en ce sens qu’elle vous dit le résultat issu de l’action entreprise au milieu. De cette manière, la fin aussi est liée au début (tout comme elle est liée au milieu), en ce sens qu’elle résout la situation, le besoin, le problème avec lequel le récit a commencé.

Ainsi, les récits, décrivent non seulement les évènements qui ont lieu dans le temps, mais ils sont également élaborés pour organiser ces évènements, pour leur donner « un sens logique et donner forme aux avènements des évènements incohérents», de manière que la vie, telle que dépeinte dans l’histoire ne soit pas « un tohu-bohu sans sens ou d’expériences disparates » (Tom Long, Preaching and the Literary Forms of the Bible, 72). En fait, la vie entière est un récit, non pas un récit qui « ne signifie rien » comme l’a déclaré Shakespeare, mais un récit qui a un but et un sens, parce que Dieu est au contrôle, réalisant ses desseins souverains. C’est pourquoi les témoignages personnels sont si puissants.

Il y a plusieurs sortes de récits. Pour le but de cet article, lorsque nous parlons de récit, nous entendons un récit « historique » avec des référents historiques (par ex. des histoires vraies qui ont lieu dans temps), à moins que l’intention de l’auteur indique le contraire. Ainsi, il y a une vraie histoire derrière la Bible. L’histoire de l’A.T., comme nous la possédons, est une vraie histoire littéraire. Elle peut avoir un arrière-plan oral en parties, des sources variées peuvent être découvertes dans certaines sections, mais nous avons une littérature contenant un récit enraciné dans l’histoire.

Il est toujours bien de se rappeler que, comme les auteurs du N.T., les auteurs de l’A.T. n’étaient pas des théologiens, mais des écrivains talentueux comme Tom Long le met en exergue :

“Les écrivains bibliques étaient des artistes littéraires de talent et de sophistication considérable, qui n’étaient pas ignorants des possibilités créative et théâtrale de la langue. Cependant, ces tendances artistiques n’étaient pas le fruit du hasard, mais disciplinées par les desseins théologiques plus larges qui dirigeaient le travail de l’écrivain… Ce but hautement théologique plaçait les écrivains bibliques…au milieu d’une réciprocité entre deux forces. D’une part, ils croyaient au caractère immutable de la volonté de Dieu, la consistance de la promesse divine, et ils étaient certains que Dieu avait un plan harmonieux pour la création. D’autre part, ils savaient que l’histoire humaine était vraiment désordonnée, que la liberté humaine était hasardeuse, et les êtres humains obstinés et résistants. Le récit est devenu un genre littéraire particulièrement apte à capter le plus complètement possible la gamme de réciprocité entre ces forces opposées… En résumé, les auteurs bibliques ont produit des récits, non pas dans le vide, mais à partir d’une lutte pour produire une concordance entre la forme littéraire et leur vision théologique du monde” (Thomas Long, Preaching and the Literary Forms of the Bible, 67).

II. Les Caracteristiques Generaux Du Recit Hebreux

1. Le Récit Hébreux Est Scénique.

C’est la caractéristique la plus ordinaire (ex. David et Goliath). L’action est divisée en une séries de scènes dans des endroits différents. Habituellement, il y a une relation spéciale entre l’action, les personnages impliqués dans l’action et l’endroit. L’endroit crée une atmosphère distincte. Ainsi, lorsque vous prêchez sur un récit de l’A.T, notez …

(a) Les personnages. Comment les décrit-on (leur statut, nom et origine) ? Qui est impliqué ? Comment interagissent-ils ? Les auteurs emploient des techniques variées pour décrire les personnages dont ils écrivent :

(i) La description. Le récit Hébreux donne très peu de détail ; c’est plutôt juste des descriptions générales. Le récit Hébreux est peu intéressé à présenter l’apparence du personnage plutôt qu’à la découverte de quel genre de personne le personnage est.

(ii) L’intériorisation. Le narrateur ouvre une fenêtre sur l’état mental ou émotionnel du personnage au lecteur. Un auteur peut faire un commentaire sur la pensée ou l’opinion du personnage (ex. Gen. 8 :11b ; Ex. 2 :24, 25). Par exemple, le narrateur peut citer de façon extensive les pensées du personnage (ex. Ex. 2 :14 ; Ex. 3 :3).

(iii) Le dialogue directe. C’est la méthode préférée du récit Hébreux pour soutenir l’action dans la scène – qui a dit quoi à qui.

(iv) Les actions. Les actions peuvent être relatées sans discours. Un tel récit sans discours éclaire sur le personnage. Elles servent de commentaire non annoncé sur un discours du personnage (ex. Gen. 30 :33-34).

(v) Le contraste. En plaçant les personnages en juxtaposition, un auteur met en lumière leurs traits de caractère – ex. Déborah et Barak (Juge 4-5). Déborah est toujours décisive tandis que Barak est hésitant.

(vi) Le point de Vue. L’auteur peut présenter des informations par la voix et les yeux du narrateur omniscient ou l’un quelconque des nombreux personnages dans le récit – ex. David et Bathsheba (2 Sam. 11). Ce récit commence avec des informations d’arrière-plan par le narrateur (v. 1). Puis, le lecteur voit ce que David voit (v. 2). La troisième perspective est celle d’un messager (v. 3). Dans les versets restants du chapitre, l’auteur oscille de la perspective d’un personnage à celle d’un autre – celle de David, d’Uri, de Joab, du messager et de Bathseba. Cela finit par un discours directement adressé par le narrateur aux lecteurs : “Ce que David avait fait déplut à l’Eternel “(v. 27b). Il est toujours important d’identifier celui qui parle.

(b) Le dialogue. Faites attention pour ne pas prendre trop psychologiquement ce qui est dit. Souvent, le premier mot dit indique la base de l’évènement. C’est là que les motifs et les pensées sont révélés.

(c) La scène (c.-à-d. la séquence des évènements). Le développement de la scène peut être simple ou complexe, mais ils ont tous une action progressive à travers un début, un milieu et une fin. Certains types de conflits arrivent au début et deviennent compliqués par le milieu et sont finalement résolus à la fin.

(d) La célérité. Comment le récit évolue-t-il ?

(e) Le narrateur. Le narrateur peut être omniscient, caché, ou anonyme. Il peut exprimer son point de vue. Il peut même être l’un des personnages.

2. Le Récit De L’a.T. Est Succinct.

Les narrations de l’A.T. sont comprimées. Pour ce faire, faites attention à l’arrangement et au détail. Prenez garde à la manière dont l’auteur sélectionne son matériel. Sa sélection dépend habituellement du point de vue théologique qu’il entend véhiculer – par ex. il y met uniquement ce dont nous avons besoin pour comprendre sa ligne théologique. N’essayez pas de suppléer aux détails que l’auteur n’a pas dits, à moins qu’ils soient évidents par implication ou à partir d’un autre passage.

3. Le Récit De L’a.T. Est Subtile.

Le récit de l’A.T. montre plus qu’elle n’en dit. Les grandes déclarations peuvent se faire dans un commentaire, un évènement ou une description subtile. “C’est seulement occasionnellement que l’auteur laisse transparaître le point de vue de Dieu aux lecteurs “(Sidney Greidanus, Modern Preacher and the Ancient Text, 207). Généralement, le point de vue doit en être déduit. Le narrateur parle typiquement à travers les mots et les actions des personnages dans le récit. C’est à travers eux qu’il dévoile son message. Lui-même, il reste habituellement caché, les déclarations critiques sont au moins aussi lointaines que directes.

III. La Structure Et Les Outils Litteraires Dans La Recit Hebreux

1. La Répétition. Les mots-clés, les expressions, les phrases et les motifs récurrents (ex : les pierres dans le récit de Jacob, l’eau dans l’histoire de Moïse), et les thèmes.

2. Les motifs récurrents, les structures et les séquences. Par exemple, dans Juges Israël à fait le mal…Dieu les a livrés…Dieu leur a envoyé donné un libérateur…ils ont été restaurés…ils ont fait le mal encore.

3. Les jeux de mots. Ils sont parfois difficiles à saisir dans notre traduction, mais auraient été évidentes pour les lecteurs et auditeurs initiaux.

4. Les lignes poétiques dans le contexte du récit (discours augmenté). Par exemple, “L’obéissance vaut mieux que les sacrifices, et l’observation de sa parole vaut mieux que la graisse des béliers “(1 Sam. 15 :22).

5. Les serre-livres (inclusios et chiasmes). C’est outils littéraires sont très ordinairement employés pour former la structure du récit.

Les Inclusios sont des serre-livres. Ils montrent comment et où commence le récit. On voit cela clairement dans le récit de Jacob (Gen. 28 :10-32 :31) où, premièrement, “le soleil était couché » (Gen. 28 :11) et plus tard “...Le soleil se levait » (Gen. 32 :31). Pourquoi l’auteur juge convenable d’inclure ce détail ? Il y a deux raisons :

(1) Les deux expressions encadrent la section – Gen. 32 :31 où « le soleil se levait couché » nous relie à Gen. 28 :11 où « le soleil était couché. “Ces deux expressions forment une inclusio.

(2) le matériel entre 28 :11 et 32 :31 forment un “cycle spirituel” significatif dans la vie de Jacob dans lequel il passe de l’obscurité spirituelle (le coucher du soleil – c’est probablement la période la plus ténébreuse de sa vie, quand il fut éjecté de chez lui et n’avait nulle part où demeurer), à la lumière spirituelle (le lever du soleil – Jacob a changé un coin significatif de sa relation avec Dieu après toutes ses années et expériences qui sont intervenues).

Les Chiasmes attirent l’attention du lecteur sur le point culminant du récit. On voit très clairement une structure de chiasmes inversée dans le livre de Ruth (voir Tom Long, 82-86) :

Le début (1 :1-22). La chute vertigineuse de la situation de Naomi et de Ruth.

Le milieu :

a) Le développement de la relation entre Ruth et Boaz (2 :1-23)

b) L’intrigue de Naomi et la réponse de Ruth (3 :1-18)

c) Le trajectoire inverse et le point culminant – la réponse de Boaz (4 :1-12).

La fin (4 :13-22). La rédemption de Boaz. Ruth et Naomi sont bénies. L’espoir est restauré.

6. Analogie et Contraste ou Comparaison. Les récits de l’A.T. utilisent fréquemment l’analogie en forme de figures de style comme les métaphores, les comparaisons, l’hyperbole, la personnification (ou anthropomorphismes). De cette manière, l’auteur décrit la réalité dont il parle dans le récit en terme d’appel à notre sens de l’imagination.

Similairement, le contraste et la comparaison sont fréquemment utilisés par les auteurs de l’A.T. Par exemple dans 1 Samuel, l’auteur ne perd pas du temps pour nous introduire dans un contraste entre Anne (et son fils Samuel) et Eli (et ses fils Hophni et Phinées). Son fils et elle continue d’être bénis par Dieu, tandis qu’Eli et ses fils continue d’être jugés par Dieu. De même, vous avez le contraste étendu et net entre Saül et David dans lequel Saül agit comme une mèche à papier pour David – ex : les traits de caractère de Saül sont totalement le contraire de ceux de David et servent à mettre en exergue le caractère de David.

Dans la prochaine édition de ce Journal, je vais esquisser quelques suggestions pour l’étude et la prédication sur les récits hébreux.

II. Renforcement Du Leadership Biblique

Si vous pensiez que votre mariage était la seule fois où vous avez promis “d’honorer et d’obéir” à quelqu’un, j’ai des informations pour vous – ça devrait également être la promesse d’une église en bonne santé pour ses leaders. Dans cet article, je voudrais développer le sujet suivant : “Honorer les Leaders de l’Eglise “. Il est basé sur Hébreux 13 :7-8 et 17-19.

Le N.T. parle peu de ce sujet des relations entre l’église et ses leaders, mais ce qu’il dit est d’une importance vitale. Ce passage d’Hébreux 13 nous enseigne qu’”Une église en bonne santé honore ses leaders pieux”. L’auteur des Hébreux donne trois exhortations qui définissent l’honneur d’une assemblée pour ses leaders.

I. Nous Honnorons Nos Leaders Pieux En Apprenant De Leur Exemple Fidele (13 :7-8)

“Souvenez-vous de vos conducteurs / responsables” (13 :7). Nous devons nous “souvenir” de nos conducteurs - ceux qui ont servi parmi nous, qui nous ont influencé, qui ont façonné en nous ce que nous sommes aujourd’hui (la manière dont nous pensons et agissons et la manière dont nous croyons). Celui qui a écrit aux chrétiens Hébreux dit : “pensez à qui ils étaient, à ce qu’ils ont dit et fait, à l’héritage qu’ils ont laissé, à comment ils ont influencé vos vies. Réfléchissez à leur ministère parmi vous. » Cela est un exercice profitable pour vous souvenir de leur exemple de fidélité et de constance, et pour emboîter leur pas en faisant cela, non pour la nostalgie. Ils sont nos héros, nos mentors auxquels nous regardons. Ils sont les premiers influenceurs dans nos vies, ceux dont les vies sont des paradigmes pour la vie chrétienne, ceux dont nous pouvons parfois nous demander : “Qu’auraient-ils fait, dit ou pensé de ceci et de cela ? Qu’ont-ils enseigné sur cela ? Comment auraient-ils pu réagir ? Quel conseil nous auraient-ils donné dans cette situation ?”

Nous vivons dans une époque où l’on respecte peu les leaders, spécialement ceux d’une génération précédente. “Une fois qu’ils s’en sont allés, c’est fini” dit-on, “et on évolue vers des choses plus nouvelles et meilleures. Les anciens sentiers étaient juste bons pour leur temps, mais nous sommes plus progressistes maintenant, les choses ont changé. “Cet auteur des Hébreux dit : “Non ! Au contraire, souvenez-vous des sentiers passés, les sentiers éprouvés et trouvés vrais. Souvenez-vous de ceux qui vous ont établi dans la vérité. Souvenez-vous de ceux dont la contribution a été décisive dans votre foi. Souvenez-vous de ceux qui ont travaillé parmi vous, agissant dans la foi, et faisant œuvre de pionniers avec l’évangile. » L’apôtre nous exhorte à apprendre d’eux …

1. Nous Devons Apprendre De L’exemple De Ce Qu’ils Pensaient (13 :7a).

« ...qui vous ont annoncé la parole de Dieu “(13 :7a). La Parole de Dieu était le sujet de leur conversation, de leur enseignement, de leur prédication. Ils n’ont pas prêché les sermons du “comment faire “qui sont en vogues actuellement. Ils vous ont prêché l’évangile. Leur conversation et leur prédication étaient le fondement qui a étayé l’église. Si vous creuser sous la surface, vous verrez que leur enseignement vit encore. Il se peut qu’ils ne soient plus là physiquement, mais ils sont sûrement là spirituellement.

Nous les honorons en apprenant de leur exemple fidèle. Nous devons apprendre de ce qu’ils ont enseigné ; et…

2. Nous Devons Apprendre De L’exemple De Comment Ils Ont Vécu (13 :7b-8).

« Considérez quelle a été la fin de leur vie, et imitez leur foi » (13 :7b). Leur “foi “renvoie à ce qu’ils ont enseigné, cru et vécu. Cela renvoie sans doute à la fois aux vérités de l’Ecriture qu’ils ont enseignées et à la confiance personnelle en Dieu qu’ils ont pratiquée. Les croyants Hébreux auxquels cette exhortation est adressée étaient tentés de renoncer à la foi chrétienne, de retourner aux pratiques et aux croyances du Judaïsme. Pour cela, cette exhortation était particulièrement appropriée…

(a) Imitez leur foi en matière de confiance en Dieu –la foi par laquelle vous vivez en totale dépendance de Dieu ; la foi par laquelle vous faite confiance à Dieu pour pourvoir à tous vos besoins selon les richesses de sa gloire en Christ-Jésus ; la foi par laquelle vous affrontez l’avenir sans savoir où, il pourrait vous conduire.

(b) Imitez leur dans la vérité de Dieu, la foi qui a été autrefois transmise aux saints (Jude 3), les Ecritures inspirées qui contiennent tout ce dont nous avons besoin pour la vie et la piété (2 Pet. 1 :3), la foi qui contient le corps de vérité que nous croyons, auquel nous avons confiance et que nous enseignons.

« Imitez » leur fois. Cela ne veut pas dire de les suivre aveuglement juste parce qu’ils font partie de votre histoire, ou juste parce que vous leur êtes émotionnellement attachés. Mais suivez-les en « considérant la fin de leur conduite. » Après avoir prudemment pesé leur vie et leurs enseignements, après avoir examiné de près la fin de leur vie, après avoir noté le fruit de leur témoignage, après avoir regardé de façon répétée l’héritage de réussite de leur vie, après avoir considéré l’entièreté de leur vie (du début à la fin, de la tête au pied), après avoir observé comment ils ont vécu leur vie, suivez donc leur exemple ! Imitez leur foi, vivez comme ils ont vécu, parlé comme ils ont parlé. Soyez fermes dans la foi comme ils l’ont été.

Et de peur que vous ne pensiez que vos dirigeant ecclésiastiques ne sont pas fiables (certains sont bons, d’autres mauvais ; il y en a qui restent et d’autres qui partent ; certains vous ont laissé un bon goût dans la bouche, d’autres, un mauvais goût), considérez et imitez alors la tête de l’église, notre leader suprême, et notre exemple ultime de foi, “Jésus-Christ », Celui qui « est le même hier, aujourd’hui et éternellement “(13 :8). Il ne change pas, il est immuable et parfaitement constant. Il est « Jésus », le Sauveur, Celui qui sauve son peuple de leurs péchés. Il est « Christ », L’oint, le Messie, l’Envoyé, le Fils de Dieu. Il est Celui qui ne change pas, Celui qui est le « le même hier, aujourd’hui et éternellement. »

Jésus-Christ est le même “hier “parce qu’il est le Dieu d’autrefois, le Dieu de la Création, et le Dieu de la rédemption, Celui qui était mort et qui vit maintenant. Il est le même aujourd’hui, parce qu’il est le Dieu du présent, Celui qui intercède pour nous à la droite de Dieu, notre souverain sacrificateur (5 :6 ; 6 :20 ; 7 :17, 21, 24-25, 28 ; 9 :24). Il est le même “éternellement” parce qu’il est le Dieu du future, le Seigneur éternel devant lequel tout genoux dans l’univers fléchira un jour (Phil. 2 :10-11).

Et parce qu’Il est toujours le même, vous pouvez compter sur lui. Il est “Celui qui est, qui était, et qui vient” (Apoc. 1 :8). Il est le Dieu de l’A.T. et aussi le Dieu du N. Il est le Seigneur de l’église. S’il y a eu un dirigeant / un leader en qui nous pouvons implicitement faire confiance pour le temps et l’éternité, c’est bien Jésus-Christ. Les leaders humains peuvent nous tromper, mais lui, il n’échoue jamais. Les leaders humains peuvent venir et partir, mais lui, il ne nous abandonne jamais. Les leaders pieux conduisent les gens vers Lui parce qu’Il est notre exemple parfait et inchangeable à suivre. Il ne change jamais. Vous pouvez toujours dépendre de Lui. “Tu as anciennement fondé la terre, et les cieux sont l’ouvrage de tes mains. Ils périront, mais tu subsisteras ; ils s’useront tous comme un vêtement ; Tu les changeras comme un habit, et ils seront changés. Mais toi, tu restes le même et tes années ne finiront point. » (Ps. 102 :26-28). “Car je suis le Seigneur, je ne change pas “(Mal. 3 :6).

En considérant la fin de ces leaders ecclésiastiques qui vous ont influencé pour de bon, souvenez-vous qu’ils ont ainsi agi pour être une extension, un reflet de notre grand Sauveur, éternel et inchangeable.

Donc, nous honorons nos leaders pieux en apprenant de leur exemple fidèle. Remarquez aussi le verset 17 …

II. Nous Honorons Nos Leaders Pieux En Nous Soumettant A Leur Autorite Pastorale (13 :17).

La société d’aujourd’hui n’aime se soumettre à personne. L’esprit de ce siècle est : “j’agirai comme bon me semble. Personne ne me dira ce que je dois faire ». Cette attitude infiltre tristement l’église parfois. Mais un tel manque de soumission et de respect à l’autorité crée le chaos, l’anarchie, la division, la désunion, qui porte atteinte à l’efficacité de l’église et qui profite à satan. Mais l’apôtre nous exhorte à obéir “à vos conducteurs et ayez de la déférence pour eux » (13 :17a). Pourquoi ? Parce que…

1. Ils Sont Investis De L’autorité Divine.

Cette exhortation aurait dû avoir une signification spéciale pour ces croyants Hébreux qui étaient tentés d’abandonner le christianisme et de retourner dans le Judaïsme. Il y a eu un temps où ils ont eu besoin d’obéir à leur leader, c’était bien alors. Evidemment, ils n’avaient pas appris à imiter leurs leaders et une attitude d’indépendance prévalait dans l’église.

Mais, nous devons “obéir” aux leaders ecclésiastiques pieux dans leur gouvernance – dans leur enseignement, leurs décisions, et dans la direction de l’église. Et nous devons nous “soumettre à eux” en ce qui concerne leur autorité, parce que leur autorité provient du Seigneur de l’église (et aussi de l’assemblée elle-même).

Le leadership autoritaire est essentiel pour l’unité, l’harmonie et l’efficacité. L’obéissance induis à la soumission. Cela ne veut pas dire une soumission aveugle, non réfléchie, ni une soumission qui esquive la responsabilité, encore moins une soumission qui est en porte-à-faux avec l’enseignement et la direction des Ecritures ; autrement dit une admonition dans Hébreux 13 :9 sur « des doctrines diverses et étrangères “seraient vains. Cela ne signifie pas une soumission cultuelle au nom de laquelle vous arrêtez de réfléchir, abandonnez vos convictions, ou suivez aveuglement les autres. C’est plutôt une soumission intelligente avec discernement aux leaders pieux dont le discours et la conduite sont exemplaires. Nous honorons leur position et leur autorité, tandis qu’en même temps nous engageons un dialogue réfléchi et respectueux sur des sujets d’intérêt, le tout dans une soumission totale au Seigneur de l’église.

Ceux que Dieu appelle au leadership ecclésiastique, qui ont les dons appropriés, qui ont gagné le respect de l’assemblée, qui remplissent les qualifications bibliques, et dont le discours et la conduit sont pures et astreignants, sont ceux-là même qui dirigent avec l’autorité divine, ceux-là même auxquels nous devons obéissance et soumission (cf. 1 Thess. 5 :12-13). C’est que dit le texte : “Obéissez…et soumettez-vous ! “Evidemment, les leaders corrompus ne sont pas concernés ici (cf. Ez. 34) – ceux-là dirigent les autres dans la mauvaise direction, enseignent des fausses doctrines, et dont les vies ne sont pas normalement pures. Ce n’est pas de ceux-là que l’apôtre écrit. Il y a un processus et il y a l’autorité divine dont l’église est investie pour traiter le leadership corrompus et pécheur (ex. 1 Tim. 5 :20). Mais, ce n’est pas le sujet ici. Le sujet c’est qu’il est évident que les Hébreux ne s’étaient pas soumis à leurs leaders qui étaient des hommes pieux, dont ils devaient suivre la foi et dont les vies ont témoigné de leur spiritualité. C’est précisément pourquoi l’auteur les exhorte à imiter leurs leaders, à leur obéir et à se soumettre à eux.

Nous devons nous assurés que l’esprit du siècle présent n’infiltre pas nos églises, et que notre nos relations avec nos leaders sont saines, transparentes, et mutuellement empreintes de soumission. Nous devons nous soumettre aux leaders pieux comme nous nous soumettons au Seigneur de l’église. Echouer à le faire équivaudrait à échouer à nous soumettre au Seigneur lui-même et ferait courir un grave danger à l’assemblée.

Nous devons nous soumettre à leur direction parce qu’ils sont investis de l’autorité divine. Et nous devons nous soumettre à leur direction parce que…

2. Ils Sont Responsables De Nos Soins Pastoraux.

« …car ils veillent sur vos âmes comme devant en rendre compte » (13 :17b). Ils ne sont pas des dictateurs qui nous demande une soumission aveugle basée sur la peur. Ils sont des bergers qui prennent soin de nous, et dont le souci quotidien est dirigé vers le bien-être du troupeau du Seigneur (cf. Ez. 3 :17-18). C’est ça la responsabilité d’un dirigeant ecclésiastique - d’être vigilant dans la surveillance du bien-être spirituel et physique de ses fidèles. Ils « veillent sur vos âmes “(lit. « il ne dorment pas afin de veiller sur vous »), « comme devant en rendre compte » – redevabilité vis-à-vis de l’église, et plus important encore, redevabilité à Dieu lui-même.

Les dirigeant ecclésiastiques pieux sont des bergers. Ils nourrissent le troupeau de Dieu. Ils protègent le troupeau du danger. Ils conduisent le troupeau dans la direction juste. Ils prennent soin du bien-être du troupeau. Pour votre bien donc, les leaders ecclésiastiques portent une lourde responsabilité. Plus leur prise en charge à notre égard est grande, plus notre dette d’allégeance et d’obéissance à leur endroit est grande.

Nous devons nous soumettre aux leaders pieux de nos églises parce que (1) ils sont investis de l’autorité divine, (2) ils sont redevables pour notre prise en charge pastorale, et parce que…

3. Ils Méritent D’avoir Un Service Joyeux.

« ... afin qu’ils le fassent avec joie et non en gémissant » (13 :17c). Nous devons les honorer avec obéissance et soumission pour qu’ils puissent accomplir leur responsabilité “avec joie et non en gémissant. “Le travail du berger ne devrait jamais être un fardeau à cause de brebis rebelles, irrespectueuses et querelleuses. Notre obligation est d’alléger leur fardeau, pour faire de leur ministère une joie et non un fardeau.

Vous savez comment se conduisent ces églises qui ne sont pas en phase avec leurs leaders, et qui ne les honorent pas. Ils se plaignent constamment (comme les enfants d’Israël qui ont presque tuer Moïse avec leurs fardeaux). Ils critiquent les leaders vicieusement, les démolissant. Il ne devrait pas en être ainsi. La manière dont vous traiter vos leaders détermine s’ils dirigent avec joie ou tristesse. Vous leur apportez la joie, si vous si vous leur obéissez, vous vous soumettez à eux si vous les respectez et les honorez, non pas parce qu’ils en font à leur tête, mais parce qu’ils voient le peuple de Dieu heureux, productif et unis.

Nos églises devraient être caractérisées par la « joie » et non le « gémissement », des églises qui comprennent (1) des gens contents, qui sont joyeux dans le Seigneur, qui honorent leurs leaders et les suivent avec allégresse, et (2) des leaders heureux, qui prennent plaisir à diriger le peuple de Dieu dans une relation plus profonde avec Christ et les uns avec les autres.

Il y a une bénédiction pour une église qui est unie, pensante et sert Dieu activement, dont les membres s’aiment mutuellement, mettant leurs talents au service de la gloire de Dieu. C’est là le type d’églises dont les autres voudraient être membres, où les incroyants tombent sur leur face te déclarent, “Dieu est réellement au milieu de vous “(1 Cor. 14 :25). Nous devons toujours nous rappeler que ce n’est pas notre église. C’est l’église de Christ – il est souverain sur son église. Nous sommes redevables à lui. Rendre leur travail difficile, c’est détruire ce pour quoi Christ est mort.

Ce qui « ne vous serait d’aucun avantage “(13 :17d), dit l’auteur, c’est-à-dire faire gémir vos leaders sous le fardeau de la rébellion, de l’opposition et des querelles. Ce sont là des actions non-profitables qui usent les leaders et l’amènent à perdre courage. Cela peut être dévastateur pour l’église.

Beaucoup de pasteurs abandonnent le ministère parce que c’est un fardeau. Quand j’enseignais à Memphis au Stephen Olford Center, les pasteurs venaient vers nous, de partout le monde, la plupart sur le point de quitter parce qu’il n’en pouvait plus, découragés parce qu’ils étaient désillusionnés à propos du ministère. Ce qu’ils pensaient être une joie était devenu une source de gémissement. Tout le monde perd quand cela arrive. Le pasteur tout comme l’assemblée perdent leur joie et leur productivité dans le Seigneur.

Devons-nous de temps en temps faire des changements au niveau du leadership ? Oui ! Et il y a une manière pour le faire. Mais ce n’est pas cela notre sujet ici. Le sujet ici, c’est la vie normale d’une église en bonne santé – le peuple de Dieu vivant ensemble dans une joyeuse harmonie et dans la soumission mutuelle.

Ainsi, nous honorons nos leaders pieux si nous apprenons de leur exemple fidèle et nous soumettons à leur autorité pastorale. Et …

III. Nous Honorons Nos Leaders Pieux En Priant Pour Les Defis De Leurs Ministeres (13 :18-19)

L’épître met à nu certaines choses dans cette église. Cette église d’Hébreux n’était pas respectueuse de ses leaders et elle ne croissait pas spirituellement. C’est pourquoi, ils avaient besoin de représailles vertes et répétées. Quelque chose s’est passé dans la relation entre ce pasteur (dirigeant d’église) et l’assemblée. Peut-être c’était l’une de ces assemblées qui pensent qu’ils peuvent mieux arranger les choses par la critique, plutôt que par la prière et le dialogue. Dans tous les cas, ce leaders d’église ne les tape pas à la tête avec un bâton. Il ne les admoneste pas pour leur attitude. Il les exhorte plutôt à “Priez pour nous » (13 :18a).

Pourquoi devons-nous prier pour nos dirigeants ecclésiastiques ? Parce que …

1. Ils Ont Besoin De Nos Prières Pour Faire Face Aux Défis De La Critique

« Priez pour nous, car nous croyons avoir une bonne conscience, voulant en toute chose nous bien conduire “(13 :18). Apparemment, les croyants Hébreux critiquaient la conduite de ce leader. C’est pourquoi, il a examiné “sa conscience” et affirme sa détermination de vouloir “en toute chose bien se conduire ». Au lieu de répondre à leur découverte erronée avec la colère et la vengeance, il leur demande de “prier » pour lui. Qu’un leader demande à ses gens de prier pour lui est un acte d’humilité, une expression de dépendance et l’admission d’un besoin.

Quelle meilleure voie que de répondre à la critique avec humilité ! “J’ai besoin de vos prières “dit-il, “de vos prières d’encouragement et d’intercession, pour la sagesse et la grâce. Je ne sais pas toutes choses. Je n’ai pas toutes les réponses. Je n’agis pas, ni ne parle toujours convenablement. J’ai besoin de vos supplications à Dieu pour m’aider dans le ministère. Je sens les attaques de satan dans ce ministère. J’ai donc besoin de la protection de vos prières. S’il vous plaît, priez pour moi ».

Surement, une telle requête humble de prière est restauratrice. Elle est catalyseur pour restaurer l’unité. C’est le stimulus pour un amour renouvelé à son endroit. C’est la branche d’olivier pour les induire à accepter volontairement ses instruction et admonitions et à diluer leurs critiques. Dans tous les cas, quel que soit ce qui est arrivé, sa conscience est tranquille “car nous croyons avoir une bonne conscience ». Malgré leurs critiques évidentes à l’encontre de sa personne, sa propre conscience est tranquille. Sans doute, certains de ses enseignements sont radicalement nouveaux pour ces croyants Juifs. Peut-être ses enseignements selon lesquels les rites et les sacrifices et la prêtrise Lévitique ont été accomplis en Christ et qu’ils sont maintenant mis de côté, étaient trop difficiles à digérer pour eux. Toutefois, il les rassure qu’il a examiné ses actions, ses attitudes, ses motivations et ses enseignements de telle sorte qu’il est « confiant / persuadé » dans sa propre pensée et conscience que son enseignement est exact et plein d’amour, ses admonitions sont utiles et appropriées, ses motivations sont pures et ouvertes. Il ne voit rien qui doive être rétracté de ce qu’il a dit, ou pour lequel il faille s’excuser, ou que cela a été simplement une juste cause pour leur attitude envers lui. Il ne garde non plus aucune rancune contre eux pour ce qui était arrivé. Il ne prend pas des airs de supériorité sur eux. Il agit plutôt humblement à leur égard, « …voulant en toute chose nous bien conduire ».

Il apparait que leurs critiques à son encontre concernaient sa conduite et après s’être examiné, il dit : “Je désire en toutes chose me conduire honorablement et convenablement”. Son appel à leur endroit nous rappelle l’appel de Paul à l’endroit des Corinthiens. « Notre bouche s’est ouverte pour vous, Corinthiens, notre cœur s’est élargi ! Vous n’êtes point à l’étroit au dedans de nous ; mais vos entrailles se sont rétrécies. Rendez-nous la pareille (je vous parle comme à mes enfants) élargissez-vous aussi…Donnez-nous une place dans vos cœurs ! Nous n’avons fait tort à personne, nous n’avons ruiné personne, nous n’avons tiré du profit de personne. Ce n’est pas pour vous condamner que je parle ainsi ; car j’ai déjà dit que vous êtes dans nos cœurs à la vie et à la mort » (2 Cor. 6 :11 ; 7 :2-3). Et encore, “Pour moi, je dépenserai très volontiers et je me dépenserai moi-même pour vos âmes, dussé-je, en vous aimant davantage, être moins aimé de vous. “(12 :15). Quel contraste entre le chagrin que Paul a souffert des Corinthiens et l’abondance de la joie qu’il a reçu des Philippiens (1 :3-4) et des Thessaloniciens (1 Thess. 2 :19-20 ; 3 :9).

C’est un défi pour nous, n’est-ce pas ? Je suis dans le ministère pastoral depuis plusieurs années et j’ai eu ma part de critiques. Je sais de quoi je parle. Et maintenant j’enseigne et coach un très grand nombre de pasteurs dont le ministère est un sujet à tristesse et non une joie à cause des critiques. Ils aiment le Seigneur et désirent seulement le bien du peuple de Dieu. Ils se donnent encore et encore, prenant la position inferieure, se mettant à la disposition et à la merci de l’assemblée, pour ne rien recevoir d’autre que le rejet par l’opposition et les fausses accusations, et leurs cœurs sont déchirés à cause des disputes et des tensions.

Très tôt, ils commencent à perdre courage. Ils pensent qu’ils sont inadéquats, que peut-être Dieu ne les a pas vraiment appelés au ministère pastoral après tout, que quelqu’un d’autre aurait été un meilleur conducteur pour cette assemblée. Parfois, cela peut être nécessaire, souvent ça ne l’est pas. Habituellement, ces hommes sont des vrais serviteurs qui mènent diligemment leur ministère en servant le peuple de Dieu.

Les leaders ecclésiastiques ne sont pas parfaits. Il peut arriver un moment où vous êtes légitimement en désaccord avec eux. Mais continuez de les respecter et de les traiter gentiment. Ils méritent notre encouragement et notre soutien dans la prière, lorsqu’ils prennent la position d’abaissement, lorsque leurs consciences sont tranquilles, lorsqu’ils vivent convenablement devant nous.

Nous honorons nos leaders pieux en priant pour les défis de leurs ministères. Ils ont besoin de nos prières pour faire face aux critiques et…

2. Ils Ont Besoin De Nos Prières Pour Faire Face Au Défi De La Désunion

« C’est avec instance que je vous demande de le faire, afin que je vous sois rendu au plus tôt » (13 :19). Ceci est un cri de cœur spécifique, urgent. Je ne sais pas ce qui s’est passé parmi ces croyants Hébreux, mais ce pasteur les supplie de prier pour qu’il puisse les revoir dans les meilleurs délais et pouvoir jouir de leur communion encore. Je ne sais pas si leurs critiques avaient conduit à leur séparation ou si d’autres circonstances l’ont fait. Quel que soit ce qui était arrivé, il les exhortait à prier pour que cette distance, cette séparation soit résolue et que l’unité, l’harmonie, la paix, la joie et la communion fraternelle soient restaurées.

La désunion est un grand fardeau pour les leaders ecclésiastiques pieux, parce qu’ils savent jusqu’à quel point « il est agréable, … doux pour des frères de demeurer ensemble ! “Ils savent que la désunion était la plaie de l’église que Jésus anticipé dans Jean 17.

Remarques Finales

Ainsi donc, vous pouvez voir à partir de ce passage qu’une « Eglise en bonne santé honore les leaders pieux ». Nous honorons nos leaders pieux de trois manières : (1) en apprenant de leur exemple de fois ; (2) en nous soumettant à leur autorité pastorale ; et (3) en priant pour les défis de leurs ministères.

En conclusion, tout se résume à la prière. Ainsi, prenons l’engagement ensemble de prier pour nos pasteurs, nos responsables et dirigeants ecclésiastiques. Ils ont besoin de nos prières, ils les veulent, et les méritent. Ils font quotidiennement face à des fardeaux et aux soins de l’église. Permettez-moi de vous encourager à vous engager activement comme un partenaire de prière dans votre église, tenant les mains de votre équipe de leaders comme Hur et Aaron l’avaient fait pour Moïse dans Exode 17. Vous pouvez être un “Partenaire de Prière comme Hur et Aaron », qui prie pour vos leaders, lorsqu’ils se rencontrent pour discuter des affaires spirituelles et pratiques de l’église. Priez pour qu’ils aient la sagesse, la compassion, le discernement et pour qu’ils soient fidèles à la vérité.

Au-delà de tout, nous honorons nos leaders en apprenant de leur exemple fidèle, en nous soumettant à leur autorité pastorale, et en priant pour leurs défis ministériels. C’est la seule solution pour l’église et pour le monde.

III. Esquisses De Messages

Titre : Lettres aux sept églises : Laodicée – la Maladie de la Prospérité (Apoc. 3 :14-22)

Thème : Une église qui devient indépendante de Christ pourrait devenir redondante pour Christ

Point 1 : Christ connait l’attitude de chaque église (3 :15-17)

1a) Il sait quand une église est auto-satisfaite (15-16)

1b) Il sait quand une église se trompe elle-même (17)

Point 2 : Christ connait les besoins de chaque église (3 :18-19)

Il sait que nous avons besoin de…

2a) … ses richesses pour soigner notre pauvreté spirituelle (18a)

2b) … vêtements purs pour couvrir notre nudité spirituelle (18b)

2c) … le baume guérissant pour œil afin de corriger notre cécité spirituelle (18c)

2d) … Son châtiment pour nous amener à la repentance (19-21)

Conclusion : “Que celui qui a des oreilles entende ce que l’Esprit dit aux Eglise » (3 :22)

Служение…Института Библейского Проповедования

Усиливая церковь через библейское руководство и проповедь

Автор: Професор Роджер Паскоу, Президент,
Email: [email protected]

I. Усиливая Описательную Проповедь
“Проповедуя Ветхозаветные Повествования” (Ч. 1)

В этом издании The Net Pastor’s Journal я хочу представить тему проповеди ветхозаветных повествований, которую я буду развивать в следующем издании.

Во-первых, мне нужно сделать несколько вводных замечаний о непреходящем значении Ветхого Завета. Обратите внимание на то, что Священное Писание говорит о Ветхом Завете. Например…

Послание к Римлянам 15: 4: «Ибо все, что писано было прежде, написано нам в наставление, чтобы мы терпением и утешением Писаний сохраняли надежду».

1 Кор. 10:11: «Все это происходило с ними, как образы, а описано в наставление нам».

2 Тим. 3: 16-17: «Все Писание Богодухновенно и полезно для научения, для обличения, для исправления и для наставления в праведности, да будет совершен человек Божий и подготовлен ко всякому доброму делу».

Луки 24:27: «И начав от Моисея из всех пророков, он изъяснял им сказанное о Нем во всем Писании». Здесь Иисус, живое Слово, открыл и объяснил написанное слово Ветхого Завета. относительно его свидетельства о Самом себе.

Во-вторых, позвольте мне просто описать три раздела, которые составляют структуру В.З. …

1. Тора / Закон (от Бытия до Второзакония). Она охватывает период от начала времен до входа в землю обетованную.

2. Пророки:

а) Ранние Пророки (книга Иисуса Навина, книга Судей, 1-2 Царств, 3 и 4 Царств). Этот раздел охватывает период от входа в землю обетованную до пленения.

б) Поздние Пророки. Они состоят из 3¹/₂ главных пророков (включая ½ книги Даниила) плюс 12 второстепенных пророков = всего 15½, а именно:

До пленения: Иона, Амос, Осия, Михей, Исайя, Наум, Аввакум, Софония, Иоиль (всего 9)

Во время плена: Иезекииль, Авадия, Даниил, Иеремия (всего 3½)

После пленения: Аггей, Захария, Малахия (всего 3)

3. Писания:

Малые свитки: Руфь, Есфирь, Плач Иеремии

Теологическая история: 1 and 2 Паралипоменон, Ездра, Неемия, ½ Даниила.

Мудрость: Иов, Притчи, Песня песней, Екклесиаст

Поэзия: Псалмы

I. Введение В Ветхозаветные Повествования

Что такое повествование? Проще говоря, повествование (или история) - это хроника связанных событий, которые происходят в течение определенного периода времени. Таким образом, основной характеристикой повествования является движение, хронологическое и основанное на опыте движение (то есть не фотография, а скорее фильм). Истории не просто связывают возникновение событий во времени, они также связывают эти события вместе - каждое действие в истории порождает другое действие или реакцию. Это создает цепочку событий, которая в конечном итоге приводит к заключению, что является очень важной частью истории, потому что именно оно и завершает историю. В заключении изложены последствия произошедшей цепочки действий.

Итак, у каждой истории есть начало, середина и конец, как и у проповеди, и каждый из этих разделов взаимозависим друг от друга. В начале описывается ситуация, нужда, проблема. В середине показано, какие действия предпринимаются в ответ на ситуацию, нужду или проблему, описанную в начале. Конец развивается из середины в том смысле, что он сообщает вам результаты действий, предпринятых в середине. Таким образом, конец также относится и к началу (и к середине), поскольку он отвечает на нужду, ситуацию, проблему, с которых и началась история.

Таким образом, истории не только описывают события, происходящие во времени, но они предназначены для организации этих событий, чтобы придать «логический смысл и форму бессвязным в других отношениях событиям», чтобы жизнь, изображенная в истории, не была «бессмысленным беспорядком разрозненных переживаний» (Том Лонг, «Проповедь и литературные формы Библии», с.72). На самом деле вся жизнь - это повествование, не то, что она «ничего не означает», как утверждал Шекспир, но то, что у него есть цель и смысл, потому что Бог все контролирует, реализуя Свои суверенные цели. Вот почему личные свидетельства имеют такую силу.

Есть несколько типов повествования. В целях данной статьи, когда мы говорим о повествовании, мы имеем в виду «историческое» повествование с историческими моментами (то есть реальные истории, имевшие место в истории), если только намерения писателя не являются противоположными. Таким образом, за Библией стоит настоящая история История Ветхого Завета в том виде, в каком она у нас есть, по сути, является историей литературной. Частично она может иметь устную предысторию, в определенных разделах могут быть обнаружены различные источники, но у нас есть литература, содержащая повествование, уходящее корнями в историю.

Всегда полезно помнить, что, как и новозаветные авторы, ветхозаветные авторы были не только богословами, но и искусными писателями, как отмечает Том Лонг:

«Библейские писатели были литераторами значительного мастерства и изысканности, которым были известны творческие, даже игривые возможности языка. Однако этим художественным тенденциям не было дано полной свободы, но они были дисциплинированы более крупными теологическими целями, которыми руководствовался писатель ... Эта высокая теологическая цель поставила библейских авторов ... в центр взаимодействия двух сил. С одной стороны, они верили в непоколебимый характер Божьей воли, постоянство божественного обетования, и были уверены, что у Бога есть гармоничный план творения. С другой стороны, они знали, что человеческая история на самом деле была беспорядочной, человеческая свобода была случайной, а люди были упрямыми и стойкими. Повествование стало особенно подходящей литературной формой для охвата максимально полного диапазона взаимодействия между этими противостоящими силами... Короче говоря, библейские писатели создавали повествования не в вакууме, а в борьбе за соответствие литературной формы и их богословского мировоззрения» (Томас Лонг “Проповедь и литературные формы Библии”, с. 67).

II. Общие Характеристики Еврейского Повествования

1. Еврейское Повествование Сценично

Это наиболее распространенная характеристика (например, Давид и Голиаф). Действие разбито на серию сцен в различных условиях. Обычно существует особая связь между действием, персонажами, участвующими в действии, и обстановкой. Обстановка создает особую атмосферу. Итак, когда вы проповедуете Вехий Завет, обратите внимание на…

а) Персонажи. Как они описаны (их статус, имя, происхождение)? Кто причастен? Как они взаимодействуют? Авторы используют разные приемы для охарактеризования людей, о которых пишут:

1) Описание. В рассказе на иврите очень мало деталей; просто общие описания. Повествование на иврите меньше заинтересовано в представлении внешности персонажа, чем в том, чтобы направить читателя к пониманию того, что это за человек.

2) Интернационализация. Рассказчик открывает читателю окно в ментальное или эмоциональное состояние персонажа. Рассказчик может комментировать мысли или мнение персонажа (например, Бытие 8: 11б; Исх. 2:24, 25). Например, рассказчик может подробно цитировать мысли персонажа (например, Исх. 2:14; Исх. 3: 3).

3) Прямой диалог. Это предпочтительный метод в повествовании на иврите для поддержания действия в сюжете - кто кому и что сказал.

4) Действия. Действия можно показать без речи. Такие безмолвные рассказы о действиях подчеркивают характер. Они служат в качестве необъявленного комментария к речи персонажа (например, Быт. 30: 33-34).

5) КонтрастContrast. Помещая персонажей рядом, автор выделяет черты характера - например, Девора и Варак (судьи 4-5). Дебора всегда решительна; Варак колеблется.

6) Точка зрения. Автор может представить информацию голосом и глазами всеведущего рассказчика или любого из нескольких персонажей в повествовании - например, Давид и Вирсавия (2 Царств 11). Это повествование начинается с предыстории рассказчика (ст. 1). Тогда читатель увидит то, что видит Давид (ст. 2). Третья перспектива - посланник (ст. 3). В оставшихся стихах главы автор переводит читателя с точки зрения одного персонажа на точку зрения другого: Давида, Урии, Иоава, посланника и Вирсавии. Оно заканчивается тем, что рассказчик напрямую обращается к читателям: «И было это дело, что сделал Давид, зло в очах Господа» (ст. 27б). Важно всегда понимать, кто говорит.

б) Диалог. (Будьте осторожны, чтобы не психологизировать сказанное. Часто первые сказанные слова указывают на суть события. Именно здесь раскрываются мотивы и мысли.

(в) Сюжет (т. е. последовательность событий). Развитие сюжета может быть простым или сложным, но оба они имеют действия, которые проходят через начало, середину и конец. Конфликты определенного типа возникают в начале, усложняются в середине и, наконец, разрешаются в конце.

г) Темп. Как продвигается повествование?

д) Рассказчик. Рассказчик может быть всеведущим, скрытым или анонимным. Он может выражать прямую точку зрения. Он может даже пройти через одного из персонажей.

2. Ветхозаветное Повествование Краткое

Ветхозаветные повествования сжаты. Поэтому обратите внимание на аранжировку и детали. Поймите, как автор выбирал свой материал. Его выбор обычно зависит от того, что он намеревается передать, то есть он включает только то, что нам нужно знать, чтобы изложить его теологическую точку зрения. Не пытайтесь предоставить детали, которые автор не сообщил нам, если они не очевидны по смыслу или из другого отрывка.

3. Ветхозаветные Повествования Проницательны

Ветхозаветные повествования показывают больше, чем говорят. Великие заявления могут быть сделаны в тонком комментарии, событии или описании. «Только изредка рассказчик раскрывает точку зрения Бога своим читателям» (Сидней Грейданус, «Современный проповедник и древний текст», с. 207). В общем, точка зрения должна быть выведена. Рассказчик обычно говорит словами и действиями персонажей повествования. Они являются его каналом для передачи его послания. Сам он обычно остается скрытым, по крайней мере, в том, что касается прямых, критических высказываний.

III. Литературная Структура И Устройства В Еврейских Повествованиях

1. Повторение. Ключевые слова, фразы, предложения, повторяющиеся мотивы (например, камни в повествовании об Иакове, вода в повествовании о Моисее) и темы.

2. Повторяющиеся модели, структуры и последовательности. Например, в книге Судей Израиль творил зло ... Бог дал им ... Бог дал избавителя ... они восстановились ... они снова сделали зло

3. Игра слов. Иногда их трудно уловить в нашем переводе, но они были бы очевидны первоначальным читателям или слушателям.

4. Поэтические строки в повествовательных контекстах (возвышенная речь). Например: «Послушание лучше жертвы и послушание лучше тука овнов» (1 Цар. 15:22).

5. Завершения книг (включения и хиазмы). Эти литературные приемы очень часто используются для формирования повествовательной структуры.

Включения – завершение для книги. Они показывают, как и где начинается и заканчивается повествование. Вы ясно видите это в повествовании Иакова (Быт. 28: 10-32: 31), где сначала «солнце зашло» над Иаковом (Быт. 28:11), а затем «… солнце взошло над ним» ( Быт.32: 31). Почему автор счел нужным включить эту деталь? Две причины:

1) Два выражения завершают этот раздел - Быт. 32:31, где «солнце взошло», связывает нас с Быт. 28:11, где «солнце зашло». Эти две фразы образуют инклюзию (включение).

2) Материал между 28:11 и 32:31 образует значительный «духовный цикл» в жизни Иакова, в котором он движется из духовной тьмы (закат - это, вероятно, самый темный период в его жизни, когда он был изгнан. из своего дома и негде было остановиться) к духовному свету (восход солнца - Иаков превратил

Хиазмы сосредотачивают внимание читателя на вершине повествования. Вы очень ясно видите перевернутую хиазмическую структуру в книге Руфь (см. Том Лонг, с. 82-86):

Начало (1: 1-22). Нисходящая спираль жизненной ситуации Ноемини и Руфи.

Середина:

а) Развитие отношений Руфи с Воозом (2: 1-23)

б) План Ноемини и ответ Руфи (3: 1-18)

в) Восходящая траектория и кульминация - ответ Вооза (4: 1-12).

Конец (4: 13-22). Искупление Вооза. Руфь и Ноеминь благословлены. Надежда восстановлена.

6. Аналогия, контраст или сравнение. Ветхозаветные повествования часто используют аналогии в переносном значении слов, таких как метафоры, сравнения, гиперболы, олицетворения (или антропоморфизмы). Таким образом, автор описывает реальность, о которой он говорит в повествовании, в терминах, которые обращаются к нашим чувствам и воображению.

Точно так же противопоставление и сравнение часто используются ветхозаветными авторами в повествовании. Например, в 1 Царств автор, не теряя времени, познакомил нас с контрастом между Анной (и ее сыном Самуилом) и Илием (и его сыновьями Офни и Финеесом). Она и ее сын получают благословение от Бога, в то время как Илия и его сыновья подвергаются суду от Бога. Точно так же у вас есть расширенный, резкий контраст между Саулом и Давидом, в котором Саул действует как фольга для Давида, то есть черты характера Саула являются полной противоположностью Давиду, и служат для подчеркивания характера Давида.

В следующем издании этого журнала я изложу некоторые предложения по изучению и проповеди повествований на иврите.

II. Усиливая Библейское Руководство

Если вы думали, что ваши брачные клятвы были единственным случаем, когда вы пообещали «почитать и повиноваться» кому-то, у меня для вас новость - это также должно быть залогом здоровой церкви перед ее лидерами. В этой статье я хотел бы развить тему «Почитание руководителей церкви» на основе книги Евреям 13: 7-8 и 17-19.

Новый Завет мало говорит об отношениях церкви с ее лидерами, но то, что там говорится, жизненно важно. Этот отрывок из послания к Евреям 13 учит нас, что «здоровая церковь чтит своих благочестивых руководителей». Автор Послания к евреям дает три увещевания, определяющие честь собрания для его руководителей.

I. Мы Почитаем Наших Благочестивых Руководителей Когда Мы Учимся Из Их Верного Опыта (13:7-8)

«Помни своих вождей / правителей» (13: 7). Мы должны «помнить» наших лидеров - тех, кто служил среди нас, тех, кто повлиял на нас и сформировал нас такими, какие мы есть сегодня (как мы думаем и действуем, и во что мы верим). Автор письма христианам из евреев говорит: «Подумайте о том, кем они были, что они говорили и делали, какое наследие они оставили, как они повлияли на вашу жизнь. Поразмышляйте об их служении среди вас». Это полезное упражнение не для ностальгии, а для того, чтобы вспомнить пример их верности и последовательности, и при этом идти в ногу с их примером. Они наши герои, наши наставники, к которым мы обращаем свой взор, и с кого берем пример. Они оказывают наибольшее влияние на нашу жизнь, те, чья жизнь является образцом христианской жизни, те, о которых мы можем иногда задумываться: «Что бы они сказали, сделали или подумали о том-то и том-то? Что они учили об этом? Как бы они отреагировали? Какой совет они дали бы нам в этой ситуации? »

Мы живем в эпоху, когда мало уважают лидеров, особенно представителей предыдущего поколения. «Как только они ушли, они ушли, - говорят они, - и мы переходим к более новым и лучшим вещам. Старое было подходящим для того времени и возраста, но сейчас мы стали более прогрессивными, все изменилось ». Этот автор послания к евреям говорит: «Нет! Напротив, помните старые вехи, проверенные и верные пути. Помните тех, кто утвердил вас в истине. Вспомните тех, кто формировал вашу веру. Помните тех, кто трудился среди вас, действовал с верой, служил первопроходцами с Евангелием ». Апостол призывает нас учиться у них ...

1. Мы Должны Учиться На Примере Того, Чему Они Учили (13: 7а)

«… Который сказал вам слово Божие…» (13: 7а). Слово Божье было предметом их разговоров, их учений, их проповедей. Они не говорили и не проповедовали о несерьезных вещах. Они не читали последние практические проповеди. Они проповедовали вам Евангелие. Они назидали церковь, укрепляли вас в вашей святейшей вере. Их учение и беседы были основой церкви. Если копнуть глубже, вы обнаружите, что их учение все еще живо. Возможно, их здесь нет физически, но они определенно здесь духовно.

Мы чтим их, когда учимся на их верном примере. Мы должны учиться на примере того, чему они учили. И...

2. Мы Должны Учиться На Примере Того, Как Они Жили (13:7б-8)

«Принимая во внимание результат их поведения, подражайте их вере» (13:7б). Их «вера» относится к тому, чему они учили, верили и жили. Это, несомненно, относится как к истине Писания, в которую они верили, так и к личному доверию Богу, которое они практиковали. У этих верующих-евреев, к которым здесь обращаются, было искушение отречься от своей христианской веры и вернуться к своим старым иудаистским обычаям и верованиям. Так что это увещевание было особенно уместным …

a) Подражайте их вере в их надежде Бога - вере, благодаря которой вы живете в зависимости от Бога; вера, которой вы доверяете Богу обеспечить все ваши нужды, согласно Его богатству в славе через Христа Иисуса; вера, с которой вы смотрите в будущее, не зная, к чему оно может привести.

б) Подражайте их вере в истину Божью вере, однажды переданной святым (Иуда 3), вдохновенным Священным Писаниям, содержащим все, что нам нужно для жизни и благочестия (2 Пет. 1: 3), вере, которая составляет эту суть истины, которой мы верим, которой мы доверяем и которой учим.

«Подражайте» их вере. Это не означает слепого следования за ними только потому, что они некогда передали веру святым (Иуда 3), вдохновенные Писания, содержащие все, что нам нужно для жизни и благочестия (2 Пет. 1: 3), веру, составляющую часть вашей истории, или просто потому, что вы эмоционально привязаны к ним. Но следуйте за ними, «учитывая результат их поведения». После тщательного взвешивания своей жизни и учений, после тщательного изучения результатов своей жизни, после наблюдения за плодами своего свидетельства, после неоднократного рассмотрения успешного наследия своей жизни, после рассмотрения всей своей жизни (от начала до конца, с ног до головы), понаблюдав за тем, как они прожили свою жизнь, следуйте их примеру! Подражайте их вере, живите, как они жили, говорите, как они говорили. Будьте стойкими в вере, такими же, какими были они.

И чтобы вы не думали, что руководители церкви могут быть ненадежными (некоторые хорошие, некоторые плохие; некоторые остаются, некоторые уходят; некоторые оставили приятный привкус во рту, другие - неприятный), тогда подумайте и подражайте главе церкви. Церковь, наш верховный лидер и высший пример веры, «Иисус Христос», Тот, Кто «вчера, сегодня и вовеки тот же» (13: 8). Он неизменен, неизменен, совершенно последователен. Он «Иисус», Спаситель, Тот, кто спасает свой народ от их грехов. Он «Христос», Помазанник, Мессия, Посланный, Сын Божий. Он неизменный, Тот, Кто «вчера, сегодня и вовеки тот же».

Иисус Христос тот же «вчера», потому что Он - Бог прошлого, Бог творения и Бог искупления, Тот, Кто умер и воскрес. Он тот же «сегодня», потому что Он Бог настоящего, Тот, Кто ходатайствует за нас одесную Бога, наш Великий Первосвященник (5: 6; 6:20; 7:17, 21, 24-25, 28; 9:24). Он тот же «вовеки», потому что Он - Бог будущего, Вечный Господь, перед которым однажды преклонится каждое колено во вселенной (Фил. 2: 10-11).

А поскольку Он всегда один и тот же, вы можете на Него положиться. Он - «Тот, Кто был, и есть, и Кто грядет» (Откр. 1: 8). Он - Бог Ветхого Завета, и Он – Бог Нового Завета, Он - Господь церкви. Если когда-либо и существовал царь/лидер, которому мы можем безоговорочно доверять время и вечность, то это - Иисус Христос. Человеческие лидеры могут подвести нас, но Он никогда не подведет. Лидеры-люди могут приходить и уходить, но Он никогда не покидает нас. Благочестивые руководители указывают нам на Него, потому что Он - наш полный, совершенный и неизменный пример для подражания. Он никогда не меняется.

На Него всегда можно положиться. «В начале Ты основал землю, и небеса - дело рук Твоих. Они погибнут, но Ты пребудешь, и все они, как риза, обветшают, и как одежду Ты переменишь их, и они изменятся. Но Ты тот же, и лета Твои не кончатся». (Пс. 102: 25-27). «Ибо Я Господь, Я не изменяюсь» (Мал. 3: 6).

Когда вы думаете о том как завершили свой путь церковные лидеры тех времен, которые навсегда повлияли на вас, помните, что они делали это только в той мере, в какой они являлись отражением нашего великого, вечного, истинного и неизменного Спасителя.

Итак, мы чтим наших благочестивых руководителей, когда учимся на их верном примере. Также обратите внимание на стих 17 ..

II. Мы Почитаем Наши Благочестивых Лидеров, Когда Мы Подчиняемся Их Пасторскому Руководству (13:17).

Современное общество не любит никому уступать или подчиняться. Дух нашей эпохи таков: «Я сделаю все по-своему. Никто не скажет мне, что надо делать». К сожалению, такое отношение иногда проникает в церковь. Но такое отсутствие взаимного подчинения, такое неуважение к власти порождает хаос, анархию, разделение и разобщенность, и в конечном итоге эффективность церкви ослабляется, и сатана получает преимущество. Но апостол увещевает нас: «Повинуйтесь наставникам вашим и будьте покорны им» (13: 17а). Почему? Потому что...

1. Они Наделены Божественной Властью.

Это увещевание имело особое значение для верующих-евреев, которые испытывали искушение отказаться от христианства и вернуться в иудаизм. Если когда-нибудь им и нужно было повиноваться своим благочестивым руководителям, так это сейчас. Очевидно, они не научились подражать своим лидерам, и в церкви преобладала позиция независимости.

Но мы должны «повиноваться» благочестивым церковным лидерам в их управлении - в их учении, решениях и руководстве церковью. И мы должны «покориться им» в отношении их власти, поскольку их власть исходит от Господа церкви (а также от самого собрания).

Авторитетное руководство необходимо для единства, гармонии и эффективности. Послушание подразумевает подчинение, уступчивость. Это не означает слепое, бездумное подчинение. Это не означает подчинение, уклоняющееся от ответственности. Это не означает подчинение, которое противоречит библейскому учению или указаниям в Писании, иначе увещевание в Евреям 13: 9 о «странных учениях» было бы бессмысленным. Это не означает культовое подчинение, когда вы перестаете думать, отказываетесь от своих убеждений или слепо следуете за другими. Скорее, это разумное и проницательное подчинение благочестивым руководителям, чья речь и поведение являются образцовыми.

Мы уважаем их положение и авторитет, и в то же время ведем вдумчивый и уважительный диалог по интересующим их вопросам, подчиняясь Господу церкви.

Те, кого Бог призывает к руководству церковью, которые обладают соответствующими дарами, которые заслужили уважение собрания, соответствуют библейским требованиям, и чьи речь и поведение чисты и убедительны, - это те, кто правит с божественной властью, кем мы являемся подчиняться и кому мы должны подчиняться (ср. 1 Фес. 5: 12-13). Вот что сказано в тексте: «Подчиняйтесь ... и будьте покорны!» Очевидно, здесь не рассматриваются коррумпированные лидеры (ср. Иез. 34) - те, кто ведет других в неверном направлении, те, кто проповедует ложные учения, те, чья жизнь не является морально чистой. Апостол не об этом пишет. Есть процесс и божественная власть, наделенная церковью, чтобы бороться с коррумпированным, греховным руководством (например, 1 Тим. 5:20). Но проблема не в этом. Проблема здесь, очевидно, в том, что евреи не подчинялись своим лидерам, которые были благочестивыми людьми, чьей вере они должны были следовать, и чьи жизни свидетельствовали об их духовности. Именно поэтому автор призывает их подражать своим лидерам, подчиняться им и быть в послушании им.

Нам нужно убедиться, что дух века не проникает в наши церкви, и чтобы наши отношения с нашими церковными лидерами были здоровыми, прозрачными и взаимно подчиненными. Нам нужно подчиняться благочестивым лидерам, как мы подчиняемся Господу церкви. Неспособность сделать это - отказ подчиниться Самому Христу, и это подвергает собрание серьезной опасности.

Мы должны подчиниться их власти, потому что они наделены божественной властью. И мы должны подчиниться их власти, потому что ...

2. Они Неусыпно Пекутся О Душах Наших.

«... ибо они бдят ваши души, как те, кто должен будет дать отчет» (13: 17б). Они не диктаторы, которые требуют беспрекословного подчинения, основанного на страхе. Это заботливые пастыри, которые ежедневно заботятся о благополучии Божьего стада (ср. Иез. 3: 17-18). Это обязанность церковных лидеров - быть бдительными в отношении духовного и физического благополучия своих людей. Они «наблюдают за вашими душами» (букв. «Они бодрствуют над вами»), «как те, кто должен будет дать отчет» - отчет церкви и, что более важно, отчет самому Богу.

Благочестивые церковные лидеры - пастухи. Они пасут стадо Божье. Они защищают стадо от опасности. Они ведут стадо в правильном направлении. Они заботятся о благополучии стада. Итак, ради вас руководители церкви несут большую ответственность. Чем больше они заботятся о нас, тем больше мы в долгу перед ними в верности и послушании.

Мы должны подчиняться нашим благочестивым церковным руководителям, потому что 1) они наделены божественной властью, потому что 2) они несут ответственность за нас, и дают нам пасторскую заботу и потому что ...

3. Они Заслуживают Радостного Служения.

«... чтобы они делали это с радостью, а не воздыхая» (13: 17в). Мы должны чтить их послушанием и покорностью, чтобы они могли выполнять свои обязанности «с радостью и не воздыхая». Работа пастыря никогда не должна быть обузой из-за мятежных, неблагодарных, неуважительных, сварливых овец. Наш долг - облегчить их ношу, сделать их служение радостью, а не бременем.

Вы можете определить те церкви, которые не идут в ногу со своими лидерами и не уважают их. Они постоянно жалуются (как дети Израиля, которые почти что убили Моисея бременем). Они злобно критикуют своих лидеров, отвергая их. Этого не должно быть. От того, как вы относитесь к своим лидерам, зависит, будут ли они править с радостью или со стоном. Вы приносите им радость, когда подчиняетесь, подчиняетесь, уважаете и почитаете их не потому, что они поступают по-своему, а потому, что они видят Божий народ счастливым, продуктивным и сплоченным.

Наши церкви должны характеризоваться «радостью», а не «стенаниями», церкви, состоящие из 1) довольных людей, которые радуются о Господе, которые чтят своих лидеров и с радостью следуют за ними, и 2) счастливых лидеров, которые рады вести народ Божий к еще более глубоким отношениям со Христом и друг с другом.

Это благословение для церкви, которая едина, дальновидна, активна в служении Богу, любит других, наслаждается друг другом, растет в истине, использует свои дары для прославления Бога. Это такие церкви, частью которых хотят быть другие, где неверующие падают и говорят: «Воистину Бог среди вас» (1 Кор. 14:25). Мы всегда должны помнить, что это не наша церковь. Это церковь Христа - Он суверенен над своей церковью. Мы несем ответственность перед Ним. Наши руководители несут перед Ним ответственность. Сделать их задачу обременительной - значит разрушить то, за что умер Христос.

Автор говорит, что «вам неполезно» (13: 17в) заставлять ваших лидеров стенать под бременем бунта, противодействия и споров. Это невыгодная деятельность, которая утомляет ваших лидеров и заставляет их падать духом. Это может иметь разрушительные последствия для церкви.

Многие пасторы оставляют служение, потому что это тяжкое бремя. Когда я преподавал в Центре Стивена Олфорда в Мемфисе, к нам приезжали пасторы со всего мира, многие были на грани того, чтобы оставить церковь, потому что они больше не могли это терпеть, были разочарованы, потому что они разочаровались в служении. То, что они думали, будет радостью, стало источником стенаний. Все проигрывают, когда это происходит. И пастор, и собрание теряют радость и перестают приносить плоды в Господе.

Нужно ли нам иногда менять руководство? Да! И есть способ сделать это. Но проблема не в этом. Речь идет о нормальной, здоровой церковной жизни - Божьих людях, живущих вместе в счастливой гармонии и взаимном подчинении друг другу.

Итак, мы чтим наших благочестивых руководителей, когда учимся на их верном примере и подчиняемся их пасторскому управлению. И...

III. Мы Почитаем Наших Благочестивых Руководителей, Молимся За Их Вызовы Служения (13: 18-19)

Это послание делает очевидными некоторые вещи об этой церкви. Эта еврейская церковь не уважала своих лидеров, и эта церковь не росла духовно. Вот почему им требовались повторяющиеся суровые упреки и увещевания. Что-то произошло в отношениях между этим пастором (лидером церкви) и общиной. Возможно, это была одна из тех церквей, которые думают, что с помощью критики можно добиться большего, чем с помощью молитвы и диалога. В любом случае, этот церковный лидер не бьет их палкой по голове. Он не ругает их за отношение. Напротив, он увещевает их «молитесь за нас» (13: 18а).

Почему мы должны молиться за руководителей наших церквей? Потому что...

1. Им Нужны Наши Молитвы, Чтобы Справиться С Вызовом Критики.

“Молиться за нас; ибо мы уверены, что у нас чистая совесть, потому что во всем желаем вести себя честно »(13:18). Судя по всему, верующие иудеи критиковали поведение этого лидера. Вот почему он исследовал свою «совесть» и вот почему он подтверждает свою решимость «вести себя честно во всем». Вместо того, чтобы ответить гневом или возмездием на их обвинения, он просит их «молиться» за него. Для лидера просить свой народ молиться за него - это акт смирения, выражение зависимости, признание нужды.

Нет лучшего способа ответить на критику, чем через смирение. «Мне нужны ваши молитвы, - говорит он, - молитвы ободрения и ходатайства, за мудрость и благодать. Я не все знаю. У меня нет ответов на все вопросы. Я не всегда поступаю ли говорю правильно. Мне нужны ваши молитвы к Богу, чтобы помочь мне в служении. Я постоянно чувствую атаки сатаны в служении. Так что мне нужна защита ваших молитв. Пожалуйста, помолитесь за меня.”

Несомненно, такая смиренная просьба о молитве восстанавливает. Это катализатор восстановления единства. Это - стимул к новой любви к Нему. Это - оливковая ветка, которая побуждает их охотно принимать его наставления и увещевания и рассеивает их критику. В любом случае, что бы ни случилось, его совесть чиста, «... поскольку мы уверены, что у нас чистая совесть». Несмотря на их очевидную критику в его адрес, его собственная совесть чиста. Несомненно, некоторые из его учений были радикально новыми для этих верующих евреев. Возможно, его учение о том, что ветхозаветные ритуалы, жертвоприношения и левитское священство были завершены с приходом Христа, и теперь они были не так важны, и они никак не могли это понять и принять. Тем не менее, он заверяет их, что он изучил свои действия, отношения, мотивы и учения, так что он «уверен / убежден» в собственном уме и совести, что его учение является точным и полным любви, его наставления необходимы и уместны, его мотивы чисты и открыты. Он не знает ничего из того, что он сказал или сделал, за что нужно уйти в себя или извиняться, или что это могло быть лишь причиной их отношения к нему. И он не питает к ним никакой обиды за то, что произошло. Он - не высокомерен в своем положении. Он не господствует над ними. Напротив, он смиренно действует перед ними: «... во всем желая поступать честно».

Похоже, что они критиковали его за его поведение, и после проверки он говорит: «Я во всем желаю жить достойно и честно». Его обращение к ним напоминает нам обращение Павла к коринфянам: «О коринфяне! Мы открыто говорили с вами, наше сердце расширено. Вам не тесно в нас, но в сердцах ваших тесно. В равное возмездие — говорю, как детям,- распространитесь и вы (я говорю как детям), распространитесь и вы…. Вместите нас. Мы никого не обидели, никому не повредили, ни от кого не искали корысти. Не в осуждение говорю: ибо я прежде сказал, что вы в наших сердцах, так чтобы вместе умереть и жить вместе »(2 Кор. 6:11; 7: 2–3). И еще: «Я охотно буду издерживать свое и истощать себя за души ваши; несмотря на то, что чрезвычайно любя вас, я менее любим вами» (12:15). Какая разница между горем, которое Павел испытал от коринфян, и обилием радости, которую он получил от филиппийцев (1: 3-4) и фессалоникийцев (1 Фес. 2: 19-20; 3: 9).

Это вызов для нас, не так ли? Я много лет занимаюсь пасторским служением и получил свою долю критики. Я знаю, о чем говорю. И теперь я обучаю и наставляю так много пасторов, чье служение - это горе, а не радость из-за критического отношения к ним. Они любят Господа и желают для народа Божьего только добра. Они отдают себя снова и снова, занимая “низкое” место, отдавая себя в распоряжение и милосердие общины, только для того, чтобы получить удар от оппозиционеров и ложные обвинения, и их сердца разрываются из-за конфликтов и напряжения.

Вскоре они начинают унывать. Они думают, что они неадекватны, что, возможно, Бог, в конце концов, не призывал их к пасторскому служению, что кто-то другой лучше бы руководил этим собранием. Иногда это может быть необходимо, но часто это не так. Обычно эти люди - настоящие слуги, которые прилежно служат народу Божьему.

Руководители церкви несовершенны. Бывают случаи, когда вы законно с ними не согласны. Но продолжайте уважать их и относиться к ним по-доброму. Они заслуживают нашего ободрения и поддержки в молитве, когда они занимают “низкое место”, когда их совесть чиста, когда они достойно живут перед нами.

Мы чтим наших благочестивых руководителей, когда молимся о вызовах, с которыми они встречаются в служении. Им нужны наши молитвы, чтобы справиться с критикой и ...

2. Им Нужны Наши Молитвы, Чтобы Разобраться С Расколом В Церкви

«Но я особенно призываю вас сделать это, чтобы я мог быстрее вернуться к вам» (13:19). Это конкретная, срочная, душераздирающая просьба. Я не знаю, что произошло среди этих верующих-евреев, но пастор умоляет их молиться, чтобы он мог вскоре снова увидеть их и снова насладиться общением с ними. Я не знаю, привела ли их критика к отчуждению или к этому привели другие обстоятельства. Что бы ни случилось, он побуждает их молиться, чтобы это расстояние, этот раскол могли быть исцелены, а единство, гармония, мир, радость и общение могли быть восстановлены.

Разобщенность является большим бременем для благочестивых руководителей церкви, поскольку они знают, «как хорошо и как приятно жить вместе народу Божьему в единстве» (Пс. 133: 1–3). Они знают, что разобщенность была бедствием церкви, которую Иисус предвидел и молился в 17-й главе Иоанна.

Последние Замечания

Итак, из этого отрывка вы можете увидеть, что «Здоровая церковь чтит своих благочестивых руководителей». Мы почитаем наших благочестивых руководителей тремя способами: 1) учась на их верном примере; 2) подчиняясь их пасторскому управлению; и 3) молясь о вызовах их служения. В конце концов, все сводится к молитве. Итак, давайте вместе заключим завет, чтобы молиться за наших пасторов, сотрудников и руководителей церкви. Они нуждаются в наших молитвах и заслуживают их. Они ежедневно сталкиваются с бременами и заботами о церкви. Позвольте мне призвать вас принять активное участие в качестве молитвенного партнера в вашей церкви, поддерживая руки вашей команды лидеров, как это сделали Аарон и Ор для Моисея в Исходе 17. Вы можете быть «партнером в молитве Аарона и Ора», который молится за ваших лидеров, когда они встречаются, чтобы обсудить духовные и практические дела церкви. Молитесь, чтобы они обрели мудрость, сострадание, дар различения духов и верность истине.

Прежде всего, можем мы почитать наших лидеров тем, что будеи извлекать уроки из их верного примера, подчиняться их пасторскому управлению и молиться о проблемах их служения. Это - единственное решение для церкви и мира.

III. План Проповеди

Название: Послание семи церквям: Лаодикия – Болезнь процветания (Отк. 3:14-22)

Тема: Церковь, которая становится независимой от Христа, может стать ненужной для Христа

1: Христос знает отношение каждой церкви (3: 15-17)

а) Он знает, когда церковь самодостаточна (15-16)

б) Он знает, когда церковь вводит себя в заблуждение (17)

2: Христос знает нужды каждой церкви (3: 18-19)

Он знает, что нам нужно…

а) ... Его богатство, чтобы вылечить нашу духовную бедность (18а)

б) … чистые одежды, чтобы прикрыть нашу духовную наготу (18б)

в) … исцеляющая глазная мазь для исправления нашей духовной слепоты (18в)

г) ... Его наказание, чтобы вызвать наше духовное покаяние (19-21)

A ministry of…

Author: Dr. Roger Pascoe, President,
Email: [email protected]

I. Consolidarea Predicării Expozitive
„Predicarea din narațiunile istorice ebraice” (Partea a 2-a)

În prezenta ediție a acestui jurnal, voi continua (din nr. 38, ediția de iarnă 2021) subiectul predicării din narațiunile istorice (ebraice) din Vechiul Testament. Voi încerca să schițez un mod de abordare a predicării din narațiunile istorice, răspunzând la următoarele întrebări: Cum predicăm dintr-o narațiune? Repovestim textul pur și simplu și facem o aplicație la final? Împărțim narațiunea în secțiuni și extragem principii din fiecare secțiune în parte? Sau abordăm textul narativ ca pe o epistolă nou-testamentară și extragem din el principii și aplicații?

Când predicăm dintr-o narațiune, aș sugera că…

1) Trebuie să respectăm și să fim atenți la genul literar al textului atât când facem exegeza, cât și în predicare însă, în același timp, trebuie să înțelegem că predicarea unei narațiuni nu este o simplă repovestire a textului, la care mai adăugăm niște aplicații. Mai degrabă, scopul principal al unei istorisiri biblice este să comunice teologie. Istorisirile biblice nu sunt simple descrieri; ele sunt și prescrieri.

2) Trebuie să deducem principii universal valabile din textele narative biblice, așa cum facem și din epistolele Noului Testament. Diferența este că, în predicarea noastră, trebuie să urmăm, să reflectăm și să respectăm forma de povestire a textului. Pentru asta, trebuie (a) să ne schimbăm stilul de predicare în așa fel încât să reflecte genul narativ; (b) să urmăm succesiunea evenimentelor și esența povestirii; și (c) să modificăm structura schiței de predică pentru a corespunde cu genul narativ.

Putem învăța multe lucruri despre predicarea din narațiunile Vechiului Testament din cartea Faptele Apostolilor. De exemplu, în Fapte 7, Ștefan repovestește istorisirea răscumpărătoare (1) a eliberării și răscumpărării poporului legământului de către Dumnezeu; (2) a păcătoșeniei și răzvrătirii poporului; urmată de (3) aplicarea povestirii la ascultători – adică Ștefan le spune că și ei erau răzvrătiți, că se împotriveau Duhului Sfânt, că L-au omorât pe Cel neprihănit etc. De fapt, aplicarea la ascultători a istorisirii răscumpărătoare a fost atât de puternică și de directă, încât aceștia l-au ucis pe Ștefan (cf. lui Pavel, Fapte 13:16-41).

Dumnezeu a spus povestea. Sarcina noastră este să explicăm principiile sale universale, teologice și eterne și să le aplicăm la ascultătorii noștri. Așa cum analizăm un pasaj dintr-o epistolă pentru a afla principiul său teologic central și adevărurile înrudite cu el, precum și aplicațiile sale actuale, în același fel trebuie să analizăm o narațiune pentru a afla adevărul său teologic central și aplicațiile ce decurg din el. Pentru aflarea adevărului central folosim același procedeu atât în cazul narațiunilor, cât și în cazul epistolelor. N-ar fi fost nevoie să fii teolog dacă trebuia doar să repovestești narațiunea. Era suficient un povestitor sau un actor pentru a pune în scenă povestirea în termeni și limbaj contemporan. Sunt de părere că, în timp ce repovestim narațiunea, trebuie să îi ajutăm pe ascultători să înțeleagă…

1) Ce a însemnat atunci și ce înseamnă acum (făcând legătura între narațiune și noi, cei de astăzi).

2) Care sunt adevărurile sale teologice.

3) Care sunt implicațiile și aplicațiile pentru noi, creștinii.

Pentru aceasta este necesară atât repovestirea narațiunii (pentru ca aceasta să prindă viață pentru ascultătorii de astăzi), cât și explicarea și aplicarea principiului său central. Acest proces este, așadar, didactic și teoretic, este același proces ca și cel folosit în predicarea epistolelor. O diferență care apare între predicarea din epistole și predicarea dintr-un text narativ este că, în cazul epistolelor, analizăm și predicăm paragrafe, pe când în cazul narațiunilor predicăm „scene.” Scenele reflectă mișcarea ce are loc în cadrul povestirii și fiecare scenă trebuie interpretată în lumina întregii povestiri, pentru că povestirea în ansamblul ei revelează adevărul central, preponderent.

A. O Metodă Pentru Studierea Unui Text Narativ

Ca și în cazul altor texte de predică, scopul este să aflăm ce ne descoperă textul narativ despre Dumnezeu (despre natura Sa, voința Sa, căile Sale etc.). Primul pas este…

1. Explorarea textului.

a) Stabilește unde începe și unde se termină povestirea. Dacă este o povestire mai mică ce face parte dintr-una mai mare, stabilește unde se încadrează în povestirea mai mare. Adună date din context (i.e. descrierile și narațiunile din contextul mai larg). Descoperă intriga. Care este succesiunea evenimentelor ce se desfășoară în povestire? Are loc o schimbare majoră în cursul povestirii? Dacă da, unde și de ce?

b) Identifică structura textului, împărțind povestirea în scene/episoade. Analizează scenele și imaginile din fiecare scenă. Fă o hartă pentru fiecare paragraf sau scenă, notând observațiile exegetice, întrebările etc. legate de fiecare scenă.

c) Observă cum se desfășoară povestirea scenă cu scenă. Adesea ne este prezentat contextul prima dată, iar apoi se desfășoară acțiunea scenă cu scenă. Acțiunea expune, de obicei, o dilemă (un conflict, o tensiune) care duce la un punct culminant (cum va fi rezolvată dilema aceasta?). Apoi vine deznodământul dilemei și concluzia. Toate povestirile au un punct culminant care duce la un deznodământ. Așadar, în cursul desfășurării evenimentelor, identifică punctul culminant și răspunde la întrebările: Cum se rezolvă conflictul? Care este concluzia? Acesta este aspectul dinamic al povestirilor.

d) Analizează personajele. Observă cum acționează și reacționează personajele de-a lungul povestirii. Identifică punctele lor tari și pe cele slabe, precum și rolul lor în povestire (ex. personajul principal, adversarul personajului principal, protagonistul povestirii, un spectator etc.).

e) Analizează cuvintele și gândurile. Adevărul central al povestirii este exprimat prin cuvinte sau prin gânduri? Identifică, în special, afirmațiile făcute de narator. Fără aceste afirmații, povestirea adesea nu ar avea sens, pentru că nu am cunoaște motivele, acțiunile ascunse și altele asemenea. Nu uita că naratorul este omniscient – el cunoaște gândurile, conversațiile intime și private, evenimentele ascunse, și cunoaște până și gândurile lui Dumnezeu. Aceste afirmații reprezintă pătrunderea lui Dumnezeu în povestire, pentru că El este adevăratul povestitor – ex. „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (2 Sam. 11:27b).

f) Identifică diferitele structuri literare și figuri de stil folosire în narațiune. De exemplu, povestirea este scrisă la persoana a treia sau la persoana întâi? Accentul cade pe acțiune sau pe dezvoltarea caracterului? Există chiasme, repetiții, contraste, paralelisme etc.? Dacă da, care este rolul acestor figuri de stil în povestire?

2. Stabilește care este adevărul teologic central

După analizarea și rezumarea povestirii așa cum am arătat mai sus, ar trebui să poți stabili (a) subiectul povestirii; și (b) ce spune autorul despre acel subiect. Subiectul povestirii este adevărul teologic central pe care povestirea îl transmite. Ceea ce autorul spune despre subiect constituie punctele principale (sau secțiunile povestirii) ale predicii.

Următorul pas este să scrii adevărul teologic central (numit uneori și „ideea principală” sau „ideea exegetică”). O modalitate în care poți să faci lucrul acesta este să începi cu un singur cuvânt care surprinde subiectul pasajului și să formulezi întrebarea la care autorul pare să răspundă cu privire la acel subiect. Apoi, scrie un răspuns cuprinzător la acea întrebare.

După ce ai făcut lucrul acesta, rezumă povestirea într-o singură frază descriptivă ce prezintă succint răspunsul la care ai ajuns mai sus. Această afirmație devine adevărul central al predicii – i.e. rezumatul predicii într-o singură frază.

B. Un Model Pentru Alcătuirea Unei Predici Narative

Eu procedez cam așa, de obicei. Încerc să împletesc schița mea teologică cu repovestirea textului, făcând aplicații în timpul și / sau la sfârșitul fiecărei scene. Același model îl folosesc și pentru predicarea din epistole, doar că aici, în loc să explic doctrina epistolei, explic ideea teologică din narațiune.

1. Introducerea predicii

În introducere, se includ informațiile legate de context și orice informații necesare plasării povestirii în context și, de asemenea, se explică practicile culturale și alte lucruri ce țin de cultura antică.

După cum am menționat mai sus, este important să rezumi predica într-o singură frază în introducere, pentru ca ascultătorii să știe care este ideea teologică principală a povestirii, o idee pe care urmează să o demonstrezi în cursul predicii. Încearcă să formulezi acest adevăr în așa fel încât să reflecte acuratețea istorică și scopul literar al povestirii, folosind termeni care creează o idee teologică atemporală.

Dacă o vei formula corect, vei obține un concept teologic atemporal, care se aplică oamenilor lui Dumnezeu din orice vreme și orice loc. Aceasta devine ideea homiletică ce va determina modul în care prezinți restul materialului. Ideea homiletică este răspunsul la o nevoie specifică, la o problemă sau la una din greutățile vieții.

Sarcina predicatorului este să arate ascultătorilor (1) modul în care oamenii din narațiune s-au raportat la anumite nevoi spirituale, probleme, boli etc., cum au reacționat și cum s-au luptat cu ele; (2) că luptele lor erau aceleași cu ale noastre; și (3) că soluția lor este și soluția noastră.

2. Cuprinsul predicii

Repovestește istorisirea scenă cu scenă. Aici arăți cum reiese ideea teologică din povestire.

a) Creează o schiță teologică ce reflectă șirul povestirii

Fiecare narațiune are o structură bine determinată. Faptul că este o narațiune nu înseamnă că nu are structură. Fiecare povestire are un curs al său și acesta reprezintă structura narațiunii. Una din primele tale sarcini este să găsești structura textului, la fel ca în cazul oricărui alt gen literar biblic.

Așadar, fă o schiță urmând scenele povestirii (mișcarea lor, fluxul de idei). Schițele narative sunt precum simfoniile muzicale – o singură piesă cu mai multe mișcări. Schimbarea scenei este cheia trecerii către secțiunea următoare a schiței de predică. Fiecare scenă pe care o descoperi în explorarea textului trebuie să aibă o idee teologică (i.e. enunțarea unui adevăr sau principiu universal valabil). Pentru a descoperi aceste enunțări, întreabă-te…

1) Ce ne spune scena aceasta despre Dumnezeu (despre căile, scopurile, judecățile Sale etc.)?

2) Ce ne spune scena aceasta despre (despre relația noastră cu Dumnezeu, despre starea noastră spirituală etc.)?

Răspunsurile la aceste întrebări, formulate în fraze, vor forma enunțurile din fiecare scenă cu privire la principiul teologic. Ai grijă ca ideea teologică generală dedusă din fiecare scenă să aibă legătură cu principiul teologic principal al întregii povestiri – adică „predica într-o singură frază” care apare, de obicei, în introducere – și să îl dezvolte.

Nu crea o schiță artificială în care punctele principale să reflecte descrierea scenelor, însă care să nu reflecte cursul și dezvoltarea ideii teologice a povestirii. Mai degrabă, fă o schiță teologică formată din afirmații despre principiul teologic general care urmează cursul povestirii și, în același timp, reflectă mesajul acesteia. Când formulezi titlurile scenelor povestirii ca principii teologice, îți formulezi de fapt punctele principale ale schiței de predică ținând cont de ideea teologică generală și de scopul narațiunii și în concordanță cu acestea.

Uneori este de ajutor să combini descrierile scenă cu scenă cu afirmații teologice general valabile pentru scenele respective. Această abordare nu doar împarte povestirea în mai multe părți pentru a fi mai ușor de înțeles pentru ascultători, ci o și unește cu principiile teologice. Pentru a ilustra ceea ce vreau să spun, voi da un exemplu pe baza textului din Geneza 21:9-21…

Adevărul universal ce reiese din pasaj: „În providența lui Dumnezeu, triumful este adesea precedat de necazuri.”

Gen. 21:9-10. Ranchiuna Sarei (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din atitudinile noastre greșite (adevăr universal).

Gen. 21: 11-14a. Situația dificilă în care se află Avraam (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din deciziile noastre greșite (adevăr universal).

Gen. 21:14b-16. Izgonirea lui Agar (descrierea scenei): Necazurile vin adesea din împrejurările rele în care ne aflăm (adevăr universal).

Gen. 21:17-21. Intervenția lui Dumnezeu (descrierea scenei): Necazurile își găsesc întotdeauna rezolvarea în bunătatea lui Dumnezeu (adevăr universal).

Uneori (ca în exemplul acesta), folosesc descrierea scenei ca titlu pentru paragraf (scenă) și formulez adevărul (principiul) universal ca titlu al aplicației. Cu alte cuvinte, am două titluri la fiecare scenă, unul care descrie acțiunea scenei și altul care descrie principiul derivat din acțiunea scenei. Lucrul acesta oferă ascultătorilor o direcție clară pe parcursul povestirii prin intermediul titlurilor scenelor, cât și principii clare ce ni se aplică nouă astăzi, prin titlurile aplicațiilor. În felul acesta, una decurge natural din cealaltă, pe măsură ce predici pasajul scenă cu scenă.

Astfel, în Geneza 21:11-14a de exemplu, titlul pe care l-am dat scenei respective este: „Situația dificilă în care se află Avraam” (i.e. ce să facă cu Agar și Ismael în urma plângerilor Sarei). Iar principiul teologic universal valabil pe care îl formulez în aplicație este: „Necazurile vin adesea din deciziile noastre greșite” (sau „deciziile pe termen scurt produc uneori necazuri pe termen lung”) – aceasta este lecția pe care o avem de învățat.

Te poți feri de structuri artificiale în schițele de predici din texte narative…

1) Dacă nu impui „puncte” predicii, făcând astfel o narațiune să sune ca un text dintr-un manual de științe.

2) Dacă ai grijă ca principiile expuse să reiasă în mod natural din narațiune.

3) Dacă formulezi principiile ca afirmații teologice desprinse din fiecare scenă, la fel cum ai proceda cu un text din orice alt gen literar.

Ai grijă ca schița predicii să respecte textul narativ…

1) Urmând firul narațiunii;

2) Expunând intriga, desfășurarea acțiunii, punctul culminant, deznodământul și încheierea narațiunii; și

3) Demonstrând ideea teologică a narațiunii.

b) Fă aplicațiile în timpul sau la sfârșitul fiecărei scene. În felul acesta, fiecare scenă a povestirii se leagă în mod direct de viața ascultătorilor. Însă trebuie să ai grijă atunci când predici din narațiunile vechi-testamentare, să nu muți firul povestirii în mod automat în viața ascultătorilor tăi. Faptul că ei au făcut ceva atunci nu înseamnă că și noi trebuie să facem la fel astăzi. Este foarte ușor, când predici din narațiunile V.T., să cazi în capcana de a moraliza povestirea (ajungând să spui ascultătorilor că ar trebui să facă un lucru, pentru că și cutare l-a făcut) sau de a alegoriza povestirea (astfel că realitățile fizice încep să aibă semnificații spirituale ascunse). Pentru a te feri de lucrul acesta, trebuie să ai grijă să faci aplicații la ideea teologică a textului, și nu la firul povestirii.

3. Observațiile de final ale predicii

Ai grijă ca remediul problemei să fie formulat în mod clar. Prezintă pe scurt implicațiile acceptării sau respingerii acestui remediu – arată cum acceptarea remediului aduce binecuvântare spirituală, pe când respingerea acestuia aduce și mai multă boală spirituală, declin și răceală spirituală. Cheamă ascultătorii să aleagă binecuvântarea (sănătatea, viața), și nu judecata (boala, moartea) – cu alte cuvinte, cere un răspuns!

C. Câteva Observații Despre Predicarea Narațiunilor În Felul Acesta

1. Predicarea narațiunilor în felul acesta le permite ascultătorilor…

a) Să simtă că povestirea prinde viață.

b) Să prindă ideea teologică (pe care nu ar observa-o în cursul citirii obișnuite).

c) Să înțeleagă implicațiile ce li se aplică lor.

d) Să răspundă la aplicațiile pe care le faci la viața lor contemporană.

2. Predicarea narațiunilor în felul acesta te asigură că…

a) Respecți genul narativ.

b) Ai scos la lumină ideea teologică a povestirii.

c) Ai arătat oamenilor cum se leagă povestirea aceea veche de viața lor contemporană.

d) I-ai făcut pe oameni să se lupte cu tensiunea creată de intriga povestirii.

e) I-ai determinat să se gândească la soluția (remediul) de care au ei nevoie.

II. Consolidarea conducerii biblice

„Motivația pentru slujire, Punctul 3: Dragostea lui Hristos” (2 Cor. 5:14-17)

În 2 Corinteni, Pavel dezbate subiectul slujirii și al conducerii biblice, pe care, în urmă cu câțiva ani, am început să îl explorez în acest jurnal, după cum urmează…

1. Încredere în slujire - Călăuzirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu (2 Cor. 2:14-3:6, Ediția de primăvară 2013)

2. Natura slujirii autentice:

Punctul 1, Natura mesajului – nu este despre noi; este despre El (2 Cor. 4:1-6, Ediția de vară 2012).

Punctul 2, Natura vieții creștine – putere în slăbiciune (2 Cor. 4:7-16, Ediția de vară 2013).

3. Motivația pentru slujire:

Punctul 1, Transformarea noastră viitoare (2 Cor. 4:16-5:9, Ediția de toamnă 2013).

Punctul 2, Responsabilitatea noastră înaintea lui Dumnezeu (2 Cor. 5:10-13, Ediția de iarnă 2014).

În ediția aceasta, aș vrea să continui explorarea expunerii lui Pavel despre „Motivația pentru slujire” - Punctul 3, Dragostea sacrificială a lui Hristos (2 Cor. 5:14-17).

Dragostea sacrificială a lui Hristos, care a fost revelată pe deplin prin ispășirea substitutivă, ne constrânge să-L slujim. În esență, ce vrea să spună Pavel aici este că Hristos a murit pentru noi, de aceea noi Îl slujim pe El (nu pe noi înșine), în mod specific prin predicarea unui mesaj de reconciliere.

După ce am văzut o motivație prospectivă pentru slujire (faptul că vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu) în 2 Cor. 5:10-13, Pavel ne oferă acum și o motivație retrospectivă pentru slujire, și anume dragostea lui Hristos (2 Cor. 5:14-17). Într-adevăr, el insistă asupra faptului că „dragostea lui Hristos ne strânge” (5:14a). Motivația primordială din viața unui slujitor autentic este dragostea lui Hristos. Pentru Pavel nu conta faptul că unii îl considerau nebun (2 Cor. 5:13). În tot ceea ce făcea și îndura era mânat de dragostea lui Hristos. Și aceeași dragoste „ne strânge” prin faptul că ea stabilește parametrii slujirii noastre. Acesta este efectul practic al dragostei lui Hristos față de noi și în noi - ea ne determină să facem ceea ce facem pentru El în slujirea noastră.

Care este, așadar, natura dragostei lui Hristos care ne constrânge atât de mult? „¹⁴ Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. ¹⁵Şi El a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei” (5:14-15).

Contextul acestui paragraf este următorul: Pentru că înțelegem „frica de Domnul” în ce privește judecata viitoare, „pe oameni căutăm să-i încredințăm” (5:11) că trebuie să creadă adevărul aducător de pace al evangheliei (5:19-20). Iar motivația pentru un astfel de mesaj și o astfel de lucrare este dragostea irezistibilă a lui Hristos care ne constrânge (5:14-15).

Principiul este acesta: Moartea unei singure persoane (care nu a meritat să moară, deoarece era fără păcat) pentru alții (care au meritat să moară, pentru că sunt păcătoși) face ca întregul grup (acei „toți” pentru care El a murit) să fie părtași în moartea Sa, pentru că Cel fără păcat a murit în locul lor, plătind pedeapsa pentru păcatele lor.

Aplicația este aceasta: Natura și măsura dragostei lui Hristos (demonstrată prin moartea Sa ispășitoare) ne motivează să facem ceea ce facem în slujirea creștină. Putem să ne lăsăm ușor distrași de dezbaterea teologică cu privire la natura și măsura ispășirii din aceste versete și să trecem cu vederea aplicația din discursul lui Pavel. Cu siguranță, versetele acestea ne spun multe despre natura și măsura ispășirii – voi vorbi despre asta mai jos – însă Pavel aplică, înainte de toate, dragostea sacrificială a lui Hristos, care l-a determinat pe El să moară pentru noi, la motivația noastră de a-L sluji pe El.

Pavel formulează apoi două concluzii general valabile (2 Cor. 5:14-15)…

Prima concluzie general valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că toți au murit. „Fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit.” (5:14). Deoarece Hristos a murit pentru întreaga omenire, în principiu întreaga omenire a murit. Este ușor de înțeles că Hristos a murit pentru toți, deoarece ideea aceasta este susținută și în alte părți din Scriptură. Însă ce înseamnă că „toți deci au murit” (5:14b)? În mod clar, moartea lui Hristos implică moartea tuturor. După cum spune R.V.G. Tasker, „Moartea lui Hristos a fost moartea tuturor oamenilor, în sensul că El a murit moartea de care ei ar fi trebuit să aibă parte; pedeapsa pentru păcatele lor a fost purtată de El (1 Cor. 15:3; 2 Cor. 5:20); El a murit în locul lor” (Tasker, The Second Epistle to the Corinthians [A doua epistolă către Corinteni], TNTC, Eerdmans, 1958, 86). El a murit pentru toți - iar dacă ei, în cele din urmă, Îl vor primi sau Îl vor respinge este cu totul altă problemă. Pedeapsa pentru păcatele lor a fost plătită prin moartea Sa. El a îndurat moartea pe care ei o meritau. Așadar, în principiu, „toți au murit.” Aceasta este concluzia pe care o trage Pavel aici – moartea unuia singur pentru mai mulți înseamnă că toți au murit (prin cel care a murit). Aceasta este o afirmație simplă cu privire la statutul fiecărei ființe umane în moartea sacrificială a lui Hristos pe cruce – El a murit pentru ei, prin urmare toți au murit. Pedeapsa a fost plătită pentru toți.

Spunând aceasta, Pavel nu susține mântuirea universală (este destul de limpede că nu toți au viață spirituală), ci susține faptul că mântuirea este asigurată și oferită tuturor prin moartea lui Hristos. Pentru că El a murit pentru ei, în principiu au murit și ei și, prin credința în El, ei se pot întoarce la El dacă doresc – cu alte cuvinte, moartea lui Hristos în locul lor a făcut posibil ca toți oamenii să fie salvați, însă doar cei care cred sunt, de fapt, salvați. Hristos a murit în locul întregii omeniri și pentru întreaga omenire – acesta este, într-adevăr, adevărul central al evangheliei. (cf. Col. 1:20; Rom. 8:32).

Așadar, prima concluzie universal valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că „toți au murit.”

Cea de-a doua concluzie universal valabilă cu privire la moartea lui Hristos este că unii trăiesc, și nu toți. „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (5:15). „Cei ce trăiesc” reprezintă în mod clar o altă categorie de oameni decât acei „toți” pentru care a murit Hristos (5:14b). Robert L. Dabney spune astfel: „Dacă acei toți pentru care a murit Hristos înseamnă doar toți cei care trăiesc prin El – adică cei aleși – atunci ar părea că textul spune aici că dintre cei aleși pentru care a murit Hristos, doar o parte vor trăi pentru Hristos” (Dabney, Lectures [Prelegeri], 525). Bună observație!

Efectul morții lui Hristos în „cei ce trăiesc” (i.e. credincioșii, cei aleși) este reînnoirea și transformarea lor morală. Nu toți oamenii au parte de această transformare morală, ci doar creștinii, datorită vieții noi pe care o au în Hristos. Moartea lui Hristos are efect doar pentru ei (nu pentru toți), datorită credinței lor în Hristos, iar ca rezultat ei au o motivație nouă în viață, un nou mod de viață. Scopul morții lui Hristos a fost ca cei care cred (cei care au murit față de firea pământească prin moartea Lui pentru ei) să aibă o viață nouă din punct de vedere moral; o viață cu un nou scop moral și o nouă motivație. Astfel, „cei care trăiesc” sunt doar cei credincioși, care, ca urmare a morții lui Hristos în locul lor și a credinței lor în El, acum pot „să nu mai trăiască pentru ei înşişi” (ceea ce nu putem spune despre necredincioși), „ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei”. Ca urmare, ei sunt făpturi noi în Hristos (5:17).

Pe scurt, Pavel spune că, pe baza morții substitutive a lui Hristos pentru noi (5:14b) și a acceptării din partea noastră a morții Sale ca plată pentru păcatele noastre, creștinii au o motivație cu totul nouă – și anume aceea că nu mai trăim pentru noi înșine, ci trăim pentru Cel care a murit și a înviat pentru noi (5:15). Astfel, Pavel face o aplicație simplă a acestui adevăr – pentru că Hristos a murit pentru toți, fără excepție, și pentru că El ne-a iubit pe toți cu o dragoste dezinteresată, motivația noastră în slujirea creștină este să predicăm evanghelia lui Hristos tuturor, fără excepție, din dragoste dezinteresată. Totuși, nu toți vor accepta oferta salvării Sale, însă cei care o vor accepta („cei ce trăiesc” 5:15a), vor primi o viață nouă în Hristos și vor trăi pentru El. Prin urmare, dragostea lui Hristos este ceea ce ne constrânge acum să trăim pentru El și determină modul în care Îl slujim pe El. La fel cum Hristos și-a dat viața pentru noi, tot așa ne dăm și noi viața Lui. Dragostea Lui pentru noi ar trebui să se reflecte în dragostea noastră pentru alții, și mai ales în faptul că luăm parte la „slujba împăcării” (5:18-21), adică la evanghelie. Pentru că trăim în El, suntem „trimiși împuterniciți ai lui Hristos” (5:20).

Așadar, natura și măsura ispășirii este, fără îndoială, baza argumentului lui Pavel din textul acesta, însă nu ar trebui să devenim atât de absorbiți de această dezbatere încât să pierdem din vedere ideea principală a lui Pavel. Noi nu slujim în lucrare din motive egoiste, ci doar pentru El, ca să fim ambasadorii Lui pe pământ.

Ca urmare a morții lui Hristos pentru mine, eu trăiesc acum în El și pentru El și, astfel, viața mea este schimbată la nivel de comportament, scop și activitate. Învățătura aceasta este consecventă cu toată învățătura Scripturii despre viața creștină – viața creștină este o viață schimbată (Gal. 2:20), firea pământească este răstignită și omul cel nou trăiește pentru Hristos (Gal. 5:24; Ef. 4:17 și urm.). Viața noastră este radical diferită de cea de dinainte. În loc să trăim o viață egoistă (Ef. 2:1-3; 4:17-19), trăim o viață ce Îl are pe Hristos în centru (Ef. 2:4-10; 4:20 și urm.). Astfel, noi, cei care am murit și am înviat împreună cu Hristos nu doar că putem, ci mai exact, suntem chemați să predicăm mesajul împăcării (5:18-21), care este vizibil și puternic în viața noastră. Suntem chemați să trăim o viață nouă prin slujirea noastră autentică, motivați de (1) puterea mesajului în contrast cu slăbiciunea mesagerului (4:7); (2) privirea lui Dumnezeu asupra slujirii noastre (5:10-13); și (3) dragostea lui Hristos (5:14-17).

Din argumentul său (5:14-15), Pavel deduce două consecințe (5:16-17).

Consecința #1: „Aşa că, de acum încolo (adică din momentul în care a început să trăiască pentru Hristos și nu pentru sine), (prima consecință) „nu mai cunoaștem pe nimeni în felul lumii” (5:16a). Pavel nu îi mai evaluează și prețuiește pe oameni pe baza înfățișării lor exterioare sau pe baza relațiilor și standardelor umane, subiective și superficiale (ex. bogății, rasă, poziție socială etc.; cf. Gal. 3:28). Mai degrabă, relația lui cu alți oameni și aprecierea lui față de ei se bazează pe valorile spirituale ale omului cu mintea înnoită, pentru care surorile și frații lui nu sunt cei din familia naturală, ci cei din familia spirituală (cf. Mat. 12:46 și urm.). El nu se mai raportează la oameni la un nivel firesc, ci îi vede altfel acum pe ceilalți, nu potrivit firii, ci îi vede ca fiind „o făptură nouă” (5:17) în Hristos.

„Și, chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta” (5:16b). Înainte de convertirea sa, Pavel Îl cunoștea pe Hristos „în felul lumii” – cu mintea sa firească, dezinformată și greșită, și avea o părere omenească despre El. Însă ulterior, relația sa cu Hristos a fost cu totul alta. Acum, el nu Îl mai privește dintr-o perspectivă umană, exterioară, ci Îl prețuiește pentru cine este El cu adevărat, pentru că Îl cunoaște prin Duhul Sfânt care locuiește în el. Hristos nu poate fi cunoscut cu adevărat „în felul lumii” (i.e. cu mintea firească, pe baza valorilor umane). De aceea oamenii nenăscuți din nou ajung la concluzii false cu privire la El. Este nevoie de experiența convertirii prin Duhul Sfânt ca să Îl poți cunoaște și să Îl înțelegi astfel ca Dumnezeu și Răscumpărător. Mulți care L-au cunoscut pe Hristos „în felul lumii” nu L-au cunoscut prin Duhul, singurul care ne iluminează înțelegerea cu privire la Persoana Domnului Isus. „Pavel, ca Petru și Toma, a trebuit să învețe că ceea ce contează nu este să Îl fi văzut pe Hristos sau să știi despre El, ci să Îl iubești pe El și să crezi în El (1 Pet. 1:8; In. 20:29)” (Philip E. Hughes, The Second Epistle to the Corinthians [Cea de-a doua epistolă către Corinteni], 201).

Consecința #2. „Căci” (o altă consecință ce decurge din 5:14-15) nu doar că nu mai cunoaște pe nimeni în felul lumii (inclusiv pe Hristos), ci „dacă este cineva în Hristos”, el consideră că acea persoană „este o făptură nouă” (5:17a), pentru că așa este, într-adevăr. Toți cei ce au fost născuți de sus sunt „în Hristos” și au astfel o nouă identitate, relații noi, o familie nouă, valori noi, obiective noi. Ei sunt văzuți ca fiind „în Hristos” nu „în felul lumii” – când ne uităm la ei, Îl vedem pe Hristos, și nu firea păcătoasă.

A fi „în Hristos” implică siguranță (acum și în viitor), identitate, relație, natură divină, „o făptură nouă” (cf. Ef. 2:10; 4:24). „Cele vechi (omul vechi, firea păcătoasă predispusă la păcat etc.) s-au dus (au pierit; au dispărut în istorie); iată (deodată, prin surprindere, o mare bucurie) că toate lucrurile s-au făcut noi” (5:17b). Suntem făpturi noi și avem viață veșnică, datorită statutului pe care îl avem „în Hristos.” Și ceea ce a avut loc în noi (și care se va încheia atunci când vom fi glorificați) este un precursor și o garanție a noii creații.

III. Schițe de predici

Titlu: Scrisori către cele șapte biserici – Credincioșie față de Hristos (Apoc. 3:7-13)

Tema: Dacă Îi ești credincios lui Hristos, El va transforma slăbiciunea ta într-un stâlp de putere.

Punctul 1: Hristos ne încurajează prin puterea Lui suverană (3:8-11)

1a) El controlează în mod suveran accesul nostru la El (3:8)

1b) El constrânge în mod suveran pe oricine opune rezistență (3:9)

1c) El ne păzește în mod suveran de judecata Sa (3:10-11)

Punctul 2: Hristos ne încurajează prin promisiunea Lui suverană (3:12-13)

2a) Celor slabi le promite putere divină (3:12a)

2b) Celor credincioși le promite un nume divin (3:12b)

Concluzie: „Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.” (3:13)