Subtitle: Jak řešit emocionální bitvy se svými dětmi

Autor: Jan Faullová, M.Ed

Rok vydání: 2000

Vydavatel: Parenting Press Inc.

Počet stran: 127

Webová stránka autora: http://www.raneydesign.com/janfaull

Jazyk vydání: anglický

Tuto knihu byste si měli přečíst v případě, že…

Se chcete naučit, jak nepodlehnout mocenským zápasům se svými dětmi.

„V kostce“…

Tato kniha se zabývá každodenními problémy, které rodiče řeší se svými dětmi, jako je např. plnění domácích úkolů a povinností, ukládání k spánku nebo „boj o moc“. Je to skvělá kniha: je čtivá a zajímavá, snadno srozumitelná a díky mnoha jasným příkladům velmi věcná.

Hlavní myšlenky…

Možnost rozhodování

Pokud dítěti nabídnete, aby se samo rozhodlo, ujistěte se, že jste připraveni na obě varianty.

Děti se musí naučit být zodpovědné za svá rozhodnutí. Například vaše dcera se zapíše do kurzu plavání, ale potom se rozhodne tam nechodit. Je důležité, aby si stála na svém rozhodnutí až do konce kurzu.

Pomozte svému dítěti při dělání rozhodnutí, která rozvíjejí jeho schopnosti. Dávejte mu otázky a nabízejte mu možnosti, které pomohou dítěti uspět.

Mocenské zápasy, které vždy prohrajete

Děti mají pod kontrolou mnoho projevů svého chování včetně jedení, spaní a postojů. Můžete dítěti nabídnout zdravé jídlo, ale pokud odmítne jíst, nemůžete ho nutit. A nepřinutíte ho ani k spánku. Stejně tak není ve vaší moci ovládat postoje dítěte ke konkrétním situacím, ale můžete stanovit hranice vymezující jeho chování.

Dávejte svému dítěti najevo, že ho bezpodmínečně milujete

Říkejte mu, že ho máte rádi, objímejte ho, hlaďte ho po zádech a masírujte. Další metodou je věnovat svému dítěti pozornost s využitím správného očního kontaktu a láskyplných pohledů. Je důležité účastnit se aktivit svého dítěte a podvolit se jeho vedení (nikoli se během hry snažit s ním soupeřit nebo ho poučovat). Všímejte si toho, kdy dítě přichází a odchází z pokoje nebo z domu.

Přijměte pocity svého dítěte, aniž byste se snažili je měnit

Můžete projevit dítěti účast, ale netolerujte mu jeho negativní chování. Například dítě žárlí na svou mladší sestru a štípne ji. Je v pořádku mu říct: „Chápu, že žárlíš na svou sestřičku, ale nedovolím ti, abys ji štípal.“

Pomáhejte svému dítěti

Je dobré učit dítě zodpovědnosti, ale pokud ho něco stresuje, například že ztratilo svůj domácí úkol, je v pořádku pomoci mu ho najít. Využijte danou situaci jako příležitost něčemu ho naučit.

Kroky…

„Pokud musíte říct dítěti ,ne’, řekněte ,ano’ něčemu jinému.“ Například můžete zakázat svému synovi, aby šel sám se svým kamarádem do parku, ale pokud se zeptá, zda by mohl uvařit špagety s rajčatovou omáčkou, dovolte mu to, i když tím riskujete velký nepořádek! Uspokojíte tím jeho potřebu nezávislosti.

„Dávejte dítěti na vybranou, diskutujte s ním o možných rozhodnutích nebo dělejte průběžně kompromisy.“ Dítě si například nechce obout boty do školy. Můžete mu nabídnout, aby si vybralo ze dvou párů bot, a pokud to nezabere, můžete mu říct, že buď se obuje, nebo půjde do školy naboso. V příkladu uvedeném v knize se dotyčná dcera trochu styděla jít do školy bez bot, a proto se raději rychle obula.

„Vymyslete motivační program, nabízející možnost buď pracovat, nebo nepracovat ve spojení s odměnou.“ Vaše dítě chce například kosmickou loď Lego, ale neplní své domácí povinnosti. Můžete mu kosmickou loď slíbit výměnou za to, že své povinnosti splní. Motivační program lze ale využívat jen omezenou dobu. Jakmile se z daného postupu stane zvyk, systém odměňování přestává fungovat. Také je třeba, abyste ve dnech, kdy se dítě rozhodne nesplnit svůj domácí úkol nebo povinnost, zachovali chladnou hlavu. Můžete mu to přátelsky připomenout, ale pokud se dítě rozhodne neudělat, co má, nepovolujte uzdu svým emocím.

„Nabídněte dítěti varianty, které mohou mít různé důsledky.“ Například otec chce, aby si jeho tři synové po příchodu domů uklidili školní pomůcky. Zavolá na ně z vedlejšího pokoje, aby to udělali. Chlapci ho ignorují. Rozhněvaný otec k nim později vejde do pokoje a jejich školní věci sklidí. Už předtím zavedl pravidlo, že televize zůstane vypnutá a lednice zavřená, dokud nebudou školní věci sklizené. Vysvětlil synům daná pravidla a jejich důvody. Dva mladší chlapci rychle poslechli. Nejstarší se rozzlobil, ale protože byl otec důsledný, také on po několika dnech poslechl.

„Dosahujte kompromisů formálním vyjednáváním.“ V případě některých mocenských zápasů je nutné, aby se zúčastnění členové rodiny zapojili do formálního vyjednávání. Je třeba jasně identifikovat daný problém, zapsat si poznámky, zamyslet se a dané myšlenky zrevidovat. Nakonec je třeba zvolit konkrétní řešení a vyzkoušet ho.

Citace…

„Mocenské zápasy představují emocionální bitvy mezi rodiči a dětmi, ve kterých jde o to, kdo má věci pod kontrolou… Vaším úkolem je učit, vychovávat, ovlivňovat, zajišťovat svým dětem bezpečí, zdraví, předávat jim hodnoty a vést je, dokud nebudou dost staré na to, aby samy nacházely správný směr. Na druhé straně děti touží po nezávislosti a přejí si o sobě samy rozhodovat. Přirozené napětí mezi těmito dvěma pozicemi může vyústit v emocionální bitvu mezi vůlí dítěte a rodičů neboli v boj o moc.“ Str. 7

„Rodiče musí udržovat rovnováhu. Pokud nechávají příliš mnoho rozhodnutí na svých dětech, jedná se o přehnanou benevolenci. Přistupují tak k rodičovství s postojem „dělej si, co chceš“. Dětem tím v podstatě sdělují, že nemají zájem nebo energii zabývat se tím, co dělají. Této benevolenci se lze vyhnout tím, že si ponecháte kontrolu nad oblastmi týkajícími se bezpečí, zdraví a hodnot důležitých pro rodinu… Pokud ale dítěti dovolujete a povzbuzujete ho, aby dělalo menší rozhodnutí, která jsou pro něj důležitá, zdravým způsobem tak budujete jeho sebeúctu.“ Str. 18-19

Statistiky a zajímavá fakta…

Někteří rodiče, zastávající v zaměstnání vyšší pozici, se (mylně) domnívají, že mohou přistupovat ke svým dětem stejným a často diktátorským způsobem jako ke svým podřízeným.

Rodiče, kteří mají pocit, že jsou bezmocní, mohou začít ovládat své fyzické chování, a tak se zaplést do emocionálních zápasů o moc. Například žena, která má dominantního manžela, se může začít chovat dominantně ke svým dětem. Str. 94

Perfekcionističtí rodiče mají potřebu ovládat chování svých dětí, které se odchyluje od jejich měřítek nebo postojů. Například rodiče mohou zakázat svému dítěti nosit oblečení, které se k sobě nehodí.

V mocenských zápasech mohou uvíznout také rodiče, kteří mají často nerealistická očekávání ohledně chování nebo úspěchů svých dětí.

Jak kniha ovlivnila mé rodičovství…

Kniha se mi velmi líbila. Pomohla mi identifikovat, kdy probíhá boj o moc. Také mi pomohla pochopit, proč moje děti občas potřebují mít věci pod kontrolou a být „na koni“. Je dobré vědět, že někdy je v pořádku danou situaci řešit, zatímco jindy je vhodné dát věcem volný průběh.

© 2014 The Family Resource Library

« Bible Storying » est l’art de conter la Bible dans un ordre chronologique afin que le récit en entier soit entendu du plus jeune au plus vieux. « CBS4Kids » a développé cette approche chronologique en utilisant 60 histoires bibliques de base pour aider le lecteur et/ou l'auditeur à acquérir une bonne vue d'ensemble de cette histoire.

Voir PDF complète ici.

O calendário na parede indicava cerca de 760 anos antes do nascimento de Cristo. Jeroboão II ocupava o trono de Israel, o reino do norte, e suas façanhas militares tinham expandido as fronteiras de Israel para muito além do que já tinham sido desde os dias do glorioso reinado de Salomão. O dinheiro dos impostos cobrados das nações sujeitas a Israel jorrava na casa do tesouro em Samaria, a capital, e o povo de Israel gozava um período de prosperidade sem precedentes.

Como quase sempre acontece, com a prosperidade veio a degradação moral e espiritual. O secularismo e o materialismo tomaram conta do coração do povo, e o pecado corria solto. A lista de pecados parecia a da América do século XX: blasfêmia, mentira, morte, roubo, bebedeira, perversão, perjúrio, fraude e opressão, para citar apenas alguns. No entanto, o que mais entristecia o coração de Deus era o pecado da idolatria (Oseias 4:12, 13; 13:2). Os bezerros de ouro feitos por Jeroboão I, cerca de 150 anos antes, tinham aberto as comportas para todo tipo de mal proveniente da idolatria dos cananeus, incluindo alcoolismo, prostituição religiosa e sacrifício humano.

Uma vez que o Senhor considerava a nação de Israel como Sua esposa, Ele via a adoração a outros deuses como adultério espiritual. O Antigo Testamento fala frequentemente de Israel adulterando ou se prostituindo após outros deuses (Dt. 31:16, Jz. 2:17, por exemplo). Desde o princípio, o Senhor dissera à nação que não a dividiria com os outros. “Não terás outros deuses diante de Mim” foi o primeiro dos dez grandes mandamentos (Ex. 20:3). Mas Israel persistia em ignorar esse mandamento; e lá pelos dias de Jeroboão II a situação ficou intolerável. Deus ia falar de forma decisiva, e o primeiro a ser escolhido foi um profeta chamado Amós. O ex-pastor de ovelhas de Tecoa trovejou as advertências do julgamento iminente de Deus, mas a nação lhe deu pouca atenção. Por isso, Deus falou novamente, desta vez pelo profeta Oseias, cujo nome significa “O Senhor é salvação”.

A primeiríssima coisa que Deus falou a Oseias foi acerca do seu insólito casamento: “Vai, toma uma mulher de prostituições e terás filhos de prostituição, porque a terra se prostituiu, desviando-se do SENHOR” (Oseias 1:2). Ao longo dos anos, estas instruções têm sido entendidas de diversas formas pelos estudiosos das Escrituras. Alguns acreditam que Deus estivesse mandando Oseias se casar com uma ex-prostituta. Outros acham que uma mulher de prostituições se referia simplesmente a uma mulher de Israel, o reino do norte, uma nação culpada de adultério espiritual. Seja qual for o caso, é óbvio que ela era uma mulher profundamente afetada pela negligência moral da sociedade onde vivia, e Deus pretendia usar o relacionamento pessoal do profeta com ela como uma lição clara e objetiva sobre o Seu próprio relacionamento com Seu povo infiel, Israel. Fosse qual fosse seu passado, Gômer deve ter demonstrado algum sinal de verdadeiro arrependimento e fé no Senhor. Talvez ela tenha correspondido ao ministério cheio do Espírito do próprio Oseias, e ele se viu atraído por ela com um amor profundo e abnegado. Deus o levou a tomá-la como esposa e foi assim que Gômer, filha de Diblaim, tornou-se a insólita esposa do jovem pregador iniciante.

O início de seu casamento deve ter sido lindo, à medida que o amor entre eles florescia.  E Deus abençoou sua união com um filho. Como o coração de Oseias deve ter se enchido de alegria! Ele estava convencido de que seu casamento seria melhor do que nunca com este pequeno para iluminar seu lar. Foi Deus quem deu o nome ao bebê, pois este nome devia ter um significado profético para a nação. Ele o chamou de Jezreel, pois foi lá que Jeú, bisavô de Jeroboão, ambiciosamente subiu ao trono por meio de violência e derramamento de sangue. Embora a dinastia de Jeú tivesse prosperado por algum tempo, sua destruição despontava no horizonte e devia acontecer no vale de Jezreel (Oseias 1:4-5).

Foi logo após o nascimento de Jezreel que Oseias parece ter notado uma mudança em Gômer. Ela se tornou irrequieta e infeliz, como um passarinho preso na gaiola. Ele continuou a pregar, conclamando a nação desobediente a deixar o pecado e confiar em Deus para livrá-la das ameaças das nações circunvizinhas. “Voltem para o Senhor!” era o tema da sua mensagem, e ele pregava poderosa e repetidamente (Os. 6:1; 14:1). No entanto, Gômer parecia cada vez menos interessada em seu ministério. Na verdade, talvez tenha começado a se ressentir dele. Talvez até tenha acusado Oseias de pensar mais na sua pregação do que nela. Ela começou a procurar outras coisas para se ocupar e a passar cada vez mais tempo longe de casa.

Os perigos são grandes quando marido e mulher têm poucos interesses em comum. Às vezes, ele segue o seu caminho, e ela o dela. Cada um tem seus próprios amigos e há pouca comunicação para unir os dois mundos. A preocupação do marido com o trabalho talvez seja o maior fator contribuinte para a separação. Ou talvez seja o crescente envolvimento da esposa em atividades fora de casa e a consequente negligência do seu lar. Pode ser também um simples desinteresse pelas coisas do Senhor de qualquer uma das partes. No entanto, isso abre o caminho para uma grande calamidade. Marido e mulher precisam fazer coisas juntos e ter interesse nas coisas um do outro. Nesta história inspirada, a responsabilidade é claramente colocada em Gômer, não em Oseias. Ela não compartilhava do amor do marido por Deus.

Isso nos leva, em segundo lugar, à incessante agonia de Oseias. A Escritura não nos dá detalhes sobre os acontecimentos, mas o que ela diz nos permite fazer algumas conjecturas sobre o que causou a trágica situação que veremos em breve. Provavelmente, as ausências de Gômer foram ficando cada vez mais frequentes e prolongadas, e logo Oseias começou a sentir uma ponta de suspeita sobre a fidelidade dela para com ele. À noite, ele se deitava na cama e lutava com seus medos. Durante o dia, ele pregava com o coração pesado. E suas suspeitas foram confirmadas quando Gômer engravidou pela segunda vez. Agora era uma menina, e Oseias estava convencido de que a criança não era sua. Sob a direção de Deus, ele a chamou de Lo-Ruama, que significa “desfavorecida” ou “não-amada”, implicando que ela não desfrutaria do amor do seu verdadeiro pai. Novamente, o nome era um símbolo do afastamento de Israel do amor de Deus e da disciplina que logo viria. Contudo, nem mesmo essa mensagem espiritual conseguiu acalmar a alma atribulada do profeta.

Tão logo a pequena Desfavorecida foi desmamada, Gômer concebeu mais uma vez. Era outro menino. Deus disse a Oseias para chamá-lo de Lo-Ami, que significa “não meu povo” ou “não meu parente”. Este nome simbolizava a alienação de Israel do Senhor, e também desmascarava as escapadas pecaminosas de Gômer. A criança nascida na casa de Oseias não era dele.

Agora tudo tinha vindo à tona. Todo mundo sabia dos casos amorosos de Gômer. Embora o segundo capítulo inteiro da profecia de Oseias descreva o relacionamento do Senhor com Seu povo infiel, Israel, é difícil deixar de sentir que isso é demonstrado no relacionamento entre Oseias e Gômer, ensanduichado entre dois capítulos que claramente descrevem essa história triste e sórdida. Ele pleiteou com ela (2:2); ameaçou deserdá-la (2:3); e mesmo assim ela continuou correndo atrás de seus amantes, porque eles lhe prometiam muitas coisas materiais (2:5). Em certa ocasião, ele até tentou impedi-la (2:6), mas ela continuou a procurar seus companheiros de pecado (2:7). Oseias sempre a levava de volta, demonstrando seu amor e perdão, e eles tentavam novamente. No entanto, o arrependimento dela tinha vida curta e logo ela estava outra vez atrás de um novo amante.

Então, veio o golpe fatal. Talvez tenha sido um bilhete ou um recado enviado por um amigo, mas a essência parece ter sido: “Estou indo embora, e desta vez é para sempre. Encontrei meu verdadeiro amor. Não volto mais”. Como Oseias deve ter sofrido! Ele a amava tanto, e chorou tanto por sua causa, que era como se ela tivesse morrido. Seu coração doía por saber que ela escolhera uma vida que certamente a levaria à ruína. Seus amigos provavelmente lhe disseram: “Deixa-a ir, Oseias. Agora você pode se livrar dessa adúltera de uma vez por todas”. Mas Oseias não pensava assim. Ele queria tê-la em casa de novo.

Não podemos deixar passar essa mensagem de amor eterno. Oseias queria ver Gômer novamente ao seu lado como uma esposa fiel. E ele acreditava que Deus era poderoso o suficiente para fazer isso. Um dia ele ouviu uma fofoca de que ela tinha sido abandonada pelo amante. Ela tinha se vendido à escravidão e atingido o fundo do poço. Essa era a última gota. Com certeza, agora, Oseias iria esquecê-la. Mas seu coração lhe disse: “Não!”. Ele não poderia desistir dela. E, então, Deus lhe falou: “Vai outra vez, ama uma mulher, amada de seu amigo e adúltera, como o SENHOR ama os filhos de Israel, embora eles olhem para outros deuses” (Os. 3:1).

Gômer ainda era amada por Oseias, mesmo sendo adúltera, e Deus queria que ele fosse atrás dela novamente e lhe mostrasse seu amor. Como alguém poderia amar tanto? A resposta estava bem ali no mandado de Deus a ele: “como o SENHOR ama”. Só alguém que possui o amor e o perdão de Deus pode amar com essa perfeição. E quem experimenta o amor perdoador de Deus não pode deixar de amar e perdoar os outros. Maridos cristãos devem amar a esposa como Cristo amou a Igreja (Efésios 5:25), e Oseias é um excelente exemplo bíblico desse tipo de amor.

Assim ele deu início à sua busca, levado por esse indestrutível amor divino, amor que tudo sofre, tudo crê, tudo espera, tudo suporta, e jamais acaba. Finalmente ele a encontrou, toda esfarrapada, machucada, doente, suja, desgrenhada, largada, presa a uma plataforma de leilão de um asqueroso mercado de escravos, uma figura repulsiva da mulher que um dia fora. E ficamos nos perguntando como alguém poderia amá-la nessas condições. Oseias, no entanto, comprou-a por quinze peças de prata e um ômer e meio de cevada (Oseias 3:2). Então, ele lhe disse: “tu esperarás por mim muitos dias; não te prostituirás, nem serás de outro homem; assim também eu esperarei por ti” (Oseias 3:3). De fato, ele pagou por ela, levou-a pra casa e, por fim, restabeleceu-a como sua esposa. Embora não encontremos nada mais na Escritura sobre o relacionamento entre os dois, podemos presumir que Deus tenha usado esse ato magnânimo de amor e perdão para enternecer o coração de Gômer e mudar sua vida.

Quantas vezes o marido ou a esposa devem perdoar? Alguns dizem: “Se eu sempre perdoar, simplesmente vou acabar aceitando sua vida de pecado”. Ou, “Se eu sempre perdoar, ela vai achar que pode fazer o que quiser”. Outros dizem: “Se eu sempre perdoar, é como se estivesse endossando seu comportamento”. Ou, ainda, “Não posso suportar outro golpe como esse. Se ele fizer de novo, vou embora”. Entretanto, essas são respostas humanas. Preste atenção na resposta do Senhor Jesus. Veja, Pedro tinha feito ao Senhor a mesma pergunta: “Senhor, até quantas vezes meu irmão pecará contra mim, que eu lhe perdoe? Até sete vezes?” E a resposta do Senhor foi: “Não te digo que até sete vezes, mas até setenta vezes sete” (Mt. 18:21-22).  Isso é muito perdão. Na verdade, Cristo estava simplesmente dizendo, de forma encantadora, que não há limite para o perdão.

Às vezes, são apenas pequenos deslizes e coisas do dia a dia que precisam ser perdoados, alguma palavra áspera ou alguma acusação mais irritada. Mas nós ficamos alimentando a mágoa, deixando-a nos consumir, e guardamos a amargura e o ressentimento que corroem o nosso relacionamento. Talvez seja um pecado mais grave, como o de Gômer, e nós não conseguimos esquecê-lo. Ficamos remoendo o problema e nos torturando por causa dele, trazendo-o sempre à mente, numa tentativa inconsciente de punir o nosso cônjuge pelas mágoas que sofremos. Nós tentamos perdoar, mas pouco tempo depois lá está ele novamente, atormentando nosso pensamento. Grandes mágoas, às vezes, levam tempo para serem curadas. Elas vão e voltam ao pensamento. Não há como evitar isso. No entanto, a cada volta, precisamos, antes de qualquer outra coisa, lembrar a nós mesmos que já perdoamos, e então repetir o quanto fomos perdoados por Deus, pedindo-Lhe que retire os pensamentos destrutivos e rancorosos da nossa cabeça.

Perdoar não significa, necessariamente, sofrer em silêncio. A necessidade de conversa franca e aberta requer que expressemos os nossos pensamentos e sentimentos, que falemos sobre a nossa mágoa e como o nosso cônjuge pode nos ajudar a superar isso. Deus nos diz o quanto o nosso pecado O magoa. Gômer, com certeza, sabia o quanto seus casos amorosos partiam o coração de Oseias. O que dissermos precisa ser dito com amor e carinho, mas temos tanto a necessidade quanto a obrigação de compartilhar o que está no nosso coração.

Perdoar também não significa, necessariamente, tomar medidas positivas para nos resguardar contra os pecados recorrentes. Esse ponto talvez necessite de um aconselhamento mais extensivo; talvez seja preciso uma reavaliação sincera da nossa personalidade e dos nossos hábitos; pode significar também uma mudança do nosso estilo de vida ou de lugar. Deus toma medidas positivas para nos ajudar a querer agradá-lO. É para isso que serve a disciplina divina. Nós não disciplinamos uns aos outros, mas podemos discutir as medidas que nos ajudarão a evitar as mesmas armadilhas no futuro.

Perdoar, no entanto, significa sofrer pelo pecado da outra pessoa. Não podemos retaliar, de forma a fazer a pessoa culpada pagar pelo seu erro. Devemos absolvê-la de toda a culpa. Deus pode usar esse amor perdoador para amolecer corações endurecidos e mudar vidas calejadas mais rápido do que se possa imaginar. Esta é a lição de Oseias e Gômer, a lição do perdão. O amor e o perdão de Deus permeiam toda a profecia de Oseias. Por favor, não entendam isso de forma errada. Deus odeia o pecado; o pecado entristece o Seu coração; Ele não pode fechar os olhos para o pecado; Sua perfeita retidão e Sua perfeita justiça exigem que Ele o trate. Mas Ele ainda ama os pecadores e diligentemente os busca e lhes oferece Seu amor e Seu perdão.

O antigo povo de Deus, Israel, estava sempre voltando aos seus pecados. “Que te farei, ó Efraim? Que te farei, ó Judá? Porque o vosso amor é como a nuvem da manhã e como o orvalho da madrugada, que cedo passa” (Os. 6:4). No entanto, Deus nunca deixou de amá-los. “Quando Israel era menino, eu o amei; e do Egito chamei o meu filho” (Os. 11:1). “Atraí-os com cordas humanas, com laços de amor” (Os. 11:4). “Como te deixaria, ó Efraim? Como te entregaria, ó Israel?” (Os. 11:8). E, justamente porque Ele nunca deixou de amá-los, Ele não deixou de pleitear com eles: “Volta, ó Israel, para o SENHOR, teu Deus, porque, pelos teus pecados, estás caído” (Os. 14:1).

É assim que precisamos amar. É assim que precisamos perdoar. Precisamos arrastar as feridas purulentas cultivadas em nosso coração até a cruz de Cristo ━  onde um dia depositamos o fardo da nossa culpa e descobrimos o perdão de Deus ━ e devemos deixá-las lá. Quando conseguirmos perdoar plenamente, a nossa mente será libertada do cativeiro de ressentimento que criou uma barreira entre nós, e seremos livres para crescer em nossos relacionamentos.

Vamos conversar sobre isso

1. Na sua opinião, quais são as principais causas de separação entre marido e mulher?
2. Quais os interesses que vocês dois têm em comum? O que mais vocês poderiam fazer juntos para fortalecer sua união?
3. Nem sempre maridos e esposa têm consciência do amor do outro. Seria de grande ajuda se cada um de vocês terminasse a seguinte frase: “Eu me sinto amado quando você…” ou “Eu digo que o amo quando…”
4. Você consegue pensar nas coisas que seu cônjuge tem feito a você que o impedem de expressar livremente seu amor por ele? Conte-as ao seu cônjuge e expresse seu completo perdão a ele.
5. Como você pode impedir que os erros que você perdoou de outras pessoas fiquem voltando à sua mente e destruam sua paz?
6. Que medidas positivas você e seu cônjuge podem tomar para impedir que certos pecados fiquem se repetindo em suas vidas?

Tradução: Mariza Regina de Souza

Ediţia de Iarnă, 2015

Autor: Dr. Roger Pascoe, Preşedinte,

The Institute for Biblical Preaching

Cambridge, Ontario, Canada

http://tibp.ca/

“Întărind Biserica în Predicare Biblică şi Conducere”

Partea I: Două Fundamentele Esenţiale Ale Predicării

În ultimul număr al Jurnalului Pastoral am început să explorăm prima dintre cele „Două fundamentele (baze) esențiale ale predicării” și anume motivația predicatorului pentru lucrare. Astfel, am răspuns la întrebarea, „De ce facem ceea ce facem?”. Există patru trăsături ale unei motivații autentice pentru lucrarea de predicare. În numărul anterior am abordat prima dintre aceste trăsături – motivația rezultată din conștientizarea chemării la predicare. A doua trăsătură a motivației pentru lucrarea de predicare este …

Motivația Rezultată Din Înzestrarea Cu Darul Predicării

“Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere”(1 Cor. 2:4)

Aceasta este o împuternicire divină – nu un talent, sau o simplă instruire. Fiecare persoană are anumite daruri, fie ca înzestrare naturală, fie dobândite prin instruire. Înainte de convertire acele aptitudini sunt folosite pentru propria persoană, însă după ce Dumnezeu te cheamă, El ia unele din acele daruri, (sau pe toate, ori niciunul) și le folosește pentru scopurile Sale.

Spun „toate sau unele” deoarece Dumnezeu ne poate folosi într-o anumită lucrare unde nu este neapărat nevoie să folosim toate darurile noastre. De exemplu, poți fi un atlet foarte talentat, însă aceste aptitudini atletice s-ar putea să nu fie necesare în lucrarea la care te cheamă Dumnezeu. Poți fi un bun manager, însă Dumnezeu s-ar putea să nu folosească aptitudinile tale managerial în lucrarea bisericii.

Ori, s-ar putea ca Dumnezeu să nu folosească „niciunul” din darurile tale naturale, însă în schimb, să îți ofere noi daruri spirituale. E posibil să nu fi fost o persoană generoasă înainte de convertire și apoi Domnul să-ți fi oferit darul dărniciei. Sau, poate ai fost o persoană dură, cu o atitudine de critică și Dumnezeu să-ți fi oferit darul milei.

Doar Dumnezeu poate face un predicator. Omul își poate șlefui aptitudinile oratorice, argumentarea, metodele de prezentare și chiar deprinderile exegetice, însă numai Dumnezeu poate să facă un predicator. Dacă Dumnezeu nu îți oferă darul predicării, nu te poți aștepta să devii unul, prin simpla instruire oferită de către profesori.

Diplomele obţinute de la o Facultate sau un Seminar biblic nu arată că cineva are chemare sau dar de predicare din partea lui Dumnezeu. Profesorii îți pot oferi unelte prin care să îți îmbunătățești predicarea, însă numai Dumnezeu poate pune în inima omului pasiune de a predica. Dumnezeu face predicatori și îi cheamă în slujire, iar o parte din pregătirea lor poate să includă și educația formală.

Timotei, și fiecare predicator, este încredințat să facă două lucruri:

1. Înflăcărează Darul Din Tine

„Înflăcărează… darul lui Dumnezeu care este în tine” (2 Tim. 1:6). „Darul lui Dumnezeu care este în tine” se referă la abilitățile (darurile) date de Dumnezeu – acele daruri pe care Dumnezeu ți le-a dat spre a le folosi în slujirea Lui. Darul din partea lui Dumnezeu poate fi așa de evident, cum a fost în cazul lui Timotei, încât a fost confirmat de către prezbiteri prin punerea mâinilor.

Nu lăsa ca darul tău să dormiteze, să fie nefolosit – înflăcărează-l! „A înflăcăra” înseamnă să păstrezi darul într-o stare activă și productivă, să fie eficient prin împuternicirea oferită de Duhul Sfânt. Folosește-ți darul pentru Dumnezeu. Astfel dar, cum poți să-ți „înflăcărezi” darul? Să facem un pas spre punctul următor.

2. Nu Neglija Darul Din Tine

„Nu fi nepăsător față de darul care este în tine” (1 Tim. 4:14). „A fi nepăsător” înseamnă a-l neglija. Nu ignora (nu neglija) darul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Mai degrabă practică darul și dezvoltă-l. Aceasta este responsabilitatea noastră – să-l folosim pentru El. Exercită-ți darul. El ți-a fost dat de Dumnezeu spre folosul trupului lui Hristos și pentru gloria lui Dumnezeu.

Așadar, prima trăsătură în privința motivației pentru lucrarea de predicare este conștientizarea chemării la predicare (după cum am observat în ultimul număr). A doua este înzestrarea cu darul de predicare. A treia trăsătură este…

Motivația Bazată Pe Finalitățile Convingătoare Urmărite În Predicare

“Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” (1 Cor. 2:2)

Este nevoie de o povară, o constrângere de a predica adevărul având următoarele ținte:

1. Să-l glorifice pe Fiul lui Dumnezeu (1 Cor. 1:29, 31; In. 16:14)

2. Să promoveze Cuvântul lui Dumnezeu (1 Cor. 1:18; 2 Tim. 4:5)

3. Să zidească Biserica lui Dumnezeu (Ef. 4:12, 16)

4. Să mulțumească inima lui Dumnezeu (1 Cor. 1:21).

Trebuie să predicăm cu aceeași determinare și urmărind aceleași scopuri precum profeții. Ei au vorbit ca urmare a „poverii Domnului” venită peste ei (Hab. 1:1; Zah. 12:1; Mal. 1:1). Profeții erau așa de împovărați cu mesajul venit din partea Domnului, încât nu s-au putut abține să nu-l declare.

Aceasta este o predicare întrupată (însușită). (Vom scrie mai multe asupra acestui aspect în ediția următoare). Dumnezeu le-a vorbit profeților, iar ei au transmis mai departe acest mesaj oamenilor. Poporul a avut ocazia să vadă adevărul trăit în fața ochilor lor.

Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu trebuie să fie o povară care ne determină să predicăm. În opinia lui C.H. Spurgeon, marea țintă urmărită de predicator trebuie să fie vestirea Evangheliei, cu sinceritate și în adevăr, într-un mod total dezinteresat de motivații egoiste. Spurgeon spune că predicatorul nu trebuie să aibă interese proprii ori motivații ascunse în predicare, deoarece Dumnezeu are oroare față de cei ce comercializează Evanghelia și caută să aibă câștig personal din lucrarea Domnului.

Trebuie să predicăm numai fiindcă suntem convinși că Dumnezeu ne-a chemat. Predicarea nu este un mijloc spre un alt scop decât gloria lui Dumnezeu și transformarea vieților oamenilor prin Evanghelie. Adevărații predicatori îl slujesc pe Dumnezeul cel viu, nu pe oameni sau propriul sine. Ei au primit o misiune de la Dumnezeu și sunt responsabili în fața Lui. Prin urmare, motivația lor pentru predicare vine de la Dumnezeu și nu din interese egoiste.

Unii oameni sunt încurajați să intre în lucrarea pastorală fiindcă au o dorință înnăscută de a-i ajuta pe oameni, sau fiindcă au o abilitate naturală ce poate fi folosită în lucrare. Prin această perspectivă se ratează, însă, ideea referitoare la chemarea adevărată din partea lui Dumnezeu, și nu din propria persoană sau din partea altor oameni. Fără chemare din partea lui Dumnezeu predicatorul nu poate să rabde și să-și ducă lucrarea la bun sfârșit.

A patra trăsătură a motivației pentru lucrarea de predicare este …

Motivația Dată De Imboldul Clar Pentru Predicare¹

Uneori slujba de predicare este copleșitoare. Faptul acesta l-a determinat pe apostolul Pavel să întrebe: „Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” (2 Cor. 2:16). Apoi, dă răspuns la propria întrebare: „Priceperea noastră vine de la Dumnezeu.” (2 Cor. 3:5).

Povara predicării este mare. Ce ne face să mergem mai departe? Cum să fim perseverenți și să avem râvnă? Care este imboldul nostru zilnic? Avem trei surse de încurajare (vezi 2 Cor. 4:17-5:15):

1. Imbold Bazat Pe Speranța Gloriei

Aceasta înseamnă să privești înainte, să ai o nădejde orientată spre viitor, ceea ce implică o perspectivă corectă – „…o greutate veșnică de slavă…” (2 Cor. 4:17-18). Predicatorii obțin imboldul de a continua să predice din perspectiva eternă care contrabalansează „suferințele” de aici. Avem speranță atunci când privim, nu la lucrurile care se văd, ci la cele nevăzute – privim în sus, nu în jurul nostru. Imboldul obținut din speranța gloriei implică și un obiectiv corect. Primul obiectiv este realizarea unei vieți glorificate - „… avem o clădire de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este eternă.” (2 Cor. 5:1-3). Cel mai de seamă imbold are la bază glorificarea noastră, atunci când „gemetele” noastre și „moartea” vor fi înghițite de viață. Perspectiva cerului este să fim cu și ca Hristos, dacă avem credință și nu umblăm prin vedere (5:7). Ceea ce anticipăm va deveni realitate, iar speranța asemănării cu Hristos și a viețuirii împreună cu El ar trebuie să ne dea imbold să-L slujim în fiecare zi. Viitorul oferă direcție și valoare prezentului.

Apoi, ne dorim să fim pe placul Domnului glorificat – „…de aceea ne și străduim să-I fim plăcuți…” (2 Cor. 5:9). Aceasta este ideea de bază – să-i fim plăcuți Lui.

În plus, pe lângă imboldul oferit de speranța gloriei, există și…

2. Imbold Bazat Pe Teama De Judecată

Întâi de toate, noi suntem responsabili în fața lui Dumnezeu – „căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea tronului de judecată a lui Hristos…” (5:10). Va trebui să dăm socoteală privitor la ceea ce am făcut când am fost în trup. Atunci se va arăta dacă ceea ce am făcut în viața și lucrarea noastră are valoarea aurului, argintului și a pietrelor prețioase, sau nu are nicio valoare eternă, la fel ca fânul și trestia (1 Cor. 3:10-15). Vedem aici un imbold să-l slujim pe Dumnezeu, cu sârguință, până la sfârșit.

Apoi, mai este și responsabilitatea noastră față de oameni - „ca unii care cunoaștem frica de Domnul, pe oameni căutăm să-I convingem…” (2 Cor. 5:11). Cunoașterea judecății Domnului abătută asupra celor ce nu sunt mântuiți constituie un imbold puternic la predicare.

3. Imbold Bazat Pe Dragostea Lui Hristos

Acesta este cel mai puternic imbold dintre toate – „căci dragostea lui Hristos ne constrânge” ( 2 Cor. 5:14). Dragostea lui Hristos ne constrânge în două moduri. Întâi, dragostea lui Hristos ne silește. Ar trebui ca dragostea lui Hristos să ne silească să ajungem la alții. Hristos a fost atât de determinat de dragoste încât și-a dat viața pentru dușmanii Săi. Noi trebuie să transmitem dragostea lui Hristos prin predicarea noastră – dragostea Lui care lucrează în noi și ne determină să predicăm Evanghelia.

De asemenea, dragostea lui Hristos ne restrânge. Adică, ne limitează la un anumit mod de acțiune. Isus a fost restrâns prin dragoste – ținut pe linia unui anumit plan de acțiune, chiar dacă acesta a presupus moartea. Noi suntem restrânși prin dragostea lui Hristos să predicăm mesajul Său unei lumi aflată pe moarte.

Concluzie: Verifică-ți motivația pentru lucrare! Îndemnurile lui Pavel rămân și astăzi un imbold pentru cei ce vor să-l slujească pe Domnul. „De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică.” (1 Cor. 15:58).

Dacă motivația noastră pentru lucrare este autentică, munca nu va fi în zadar, iar dovada se va vedea la scaunul de judecată al lui Hristos. Până atunci, trebuie să continuăm să avem credință și o inimă plină de iubire față de Dumnezeu, așa încât să predicăm Cuvântul cu toată strădania și credincioșia, pentru gloria lui Dumnezeu și binecuvântarea altora.

În următoarea ediție a Jurnalului Pastoral vom privi la cea de-a doua bază esențială pentru predicare: întruparea mesajului prin viața predicatorului.

Partea II: Pregătirea Pentru Predicare

“Studierea textului”

Înainte de a începe pregătirea unei predici trebuie să studiem textul. În ultima ediţie a acestui Jurnal, am pus în lumină o serie de principii biblice pentru studiul textului – o interpretare corectă, o interpretare analitică şi o interpretare autoritativă.

În plus, alături de aceste principii biblice, vreau să sugerez…

O Abordare Practică Pentru Studierea Textului

Aşa cum am precizat mai sus, predicarea biblică presupune o interpretare corectă a Sfintelor Scripturi. Aş dori să dezvolt o metodologie exegetică împreună cu o serie de sugestii practice importante pentru obținerea unei interpretări corecte. Cele două discipline vitale în discuția noastră sunt exegeza și hermeneutica. La ce ne referim?

Exegeza se ocupă cu investigarea și aflarea semnificației unui text, descoperind ce a intenționat autorul să comunice audienței originale; înseamnă expunerea (a săpa după…, a scoate în evidență) semnificației a ceea ce autorul a scris și a intenționat. Acest demers constituie opusul eisegezei, adică impunerea asupra textului a ceea ce nu se găsește în el și ceea ce autorul nu a intenționat să spună.

Hermeneutica este filosofia, sau metodologia care guvernează procesul exegetic. Este o disciplină interpretativă ce pune la dispoziție tehnici și linii călăuzitoare pentru realizarea procesului exegetic (ex. în a decide între mai multe opțiuni de interpretare).

O parte integrantă din acest proces o constituie „realizarea podului” între textul antic, (limbaj, cultură, audiență) și cultura, audiența limbajul contemporan; să facem un pod între ceea ce textul a însemnat atunci și ceea ce înseamnă acum, în contextul contemporan (de ex. relevanța, semnificația textului). David Larsen explică în felul acesta: „Textul biblic prinde viață… atunci când are loc o corespondență între situația de care se ocupă autorii biblici și situația în care se află ascultătorul sau cititorul modern.”²

Cuvântul lui Dumnezeu este viu și plin de putere, mai ales atunci când este predicat în așa fel încât Cuvântul scris al poporului din vechime al lui Dumnezeu să devină cuvântul rostit pentru poporul de astăzi al Domnului. Așadar, înainte de a afla ce înseamnă textul acum, trebuie să determinăm ce a însemnat el atunci. Abordarea gramaticală-istorică-contextuală-teologică³ este abordarea de bază, cea mai potrivită și mai practică pentru a studia textul și a afla ce semnificație are acesta. Abordarea aceasta este, de fapt, o versiune extinsă a ceea ce se cunoaște ca metoda istorico-gramaticală.

Pentru a înțelege corect și pe deplin ce semnificație are textul trebuie să studiem gramatica, contextul (istoric și literar) și teologia lui. Această abordare pentru studierea textului ne ajută să ajungem la cea mai bună înțelegere posibilă asupra a ceea ce a intenționat să spună autorul original.

Studiază Gramatica

Studierea gramaticii este fundamentală pentru predicarea biblică. Prin acest procedeu (observaţii şi analize gramaticale) căutăm să descoperim exact ce a intenţionat autorul să spună. Încercăm să răspundem la următoarele întrebări: „Ce a însemnat textul atunci? Cum putem să-l explicăm în cultura noastră de astăzi? Ce înseamnă textul pentru această adunare?” Această parte a studiului este locul unde ne implicăm în multă muncă, riguroasă și detaliată.

Scopul acestei proceduri este să înțelegem cuvintele specifice, frazele, propozițiile, subordonatele, paragrafele și relațiile dintre ele, astfel încât să discernem ce a dorit autorul să spună. În sensul acesta, este bine să adresăm următoarele întrebări cu privire la text…

a) Care este subiectul? Despre ce vorbește textul?

b) Cum este exprimat subiectul? Ce se spune despre subiect? Aceste gânduri constituie tema și structura predicii.

c) De ce a fost scris acest subiect? Ce intenționează autorul să obțină prin mesajul din acest pasaj? Ce răspuns așteaptă el? Cum se aplică textul la problemele vieții?

Pentru a înțelege corect Cuvântul scris este necesară o cunoaștere detaliată a gramaticii și deprinderea de a face analize gramaticale. De exemplu, trebuie să poți identifica subiectul și complementele unei propoziții, sau a unei subordonate.

Studiul gramatical este format din două părți:

1. Studierea Propozițiilor Și A Paragarafelor (Sintaxa)

Aici se are în vedere o examinare a structurii pasajului cu scopul de a determina, în cel mai bun mod posibil, semnificația intenționată de autor. Adică, suntem preocupați să vedem cum autorul transmite sensul intenționat de el, prin aranjamentul cuvintelor ce duc la formarea frazelor, a subordonatelor, a propozițiilor, a paragrafelor și relațiile funcționale dintre ele (modul în care sunt puse împreună cuvintele pentru a forma unități de gândire), care curg într-un anumit fel.

Trebuie să studiem modul în care curg cuvintele și relațiile dintre ele, așa încât să ajungem la o înțelegere corectă asupra textului. Așa descoperim tema principală și scopul unui anumit pasaj. Într-o ediție viitoare a acestui Jurnal vom vedea cum se face un studiu sintactic, atunci când vom privi la structura textuală a unui pasaj.

2. Studierea Cuvintelor

Atunci când studiem cuvintele dorim să aflăm modurile diferite în care acestea sunt folosite pentru a transmite semnificație (are semantică a înțelesului) și diversele moduri prin care cuvintele sunt alcătuite pentru același scop (morfologie).

Aşadar, trebuie să examinăm posibila arie semantică a fiecărui cuvânt (multe cuvinte pot avea mai mult decât un singur sens), aşa după cum a fost folosit din punct de vedere istoric, în vremea în care a fost scris documentul respectiv. În baza ariei semantice a cuvintelor dorim să aflăm (1) ce semnificație a avut autorul în minte atunci când a folosit cuvântul acela (acest lucru se descoperă de obicei privind la context și la subiectul tratat) și (2) ce echivalent contemporan ar fi pentru cuvântul acela.

Apoi, este nevoie să studiem forma și structura cuvintelor. Gramatica tradițională face o clasificare a cuvintelor pe baza a opt părți de vorbire – verbe, substantive, pronume, adjective, adverbe, prepoziții, conjuncții și interjecții. Fiecare parte de vorbire explică modul în care este folosit cuvântul. De fapt, același cuvânt poate fi substantiv într-o propoziție și verb sau adjectiv în alta.

Prin urmare, când studiem cuvintele este necesar să aflăm ce parte de vorbire avem în atenție, cum este folosită în propoziție și forma cuvintelor utilizate. Substantivele au trei forme de bază: (1) număr (singular și plural); (2) caz (nominativ, acuzativ, genitiv, sau dativ); și (3) gen (masculin, feminin sau neutru). Verbele trebuie și ele analizate după forma lor (timpul verbal, diateza și modul).

Studierea cuvintelor ne ajută să avem o perspectivă foarte bună asupra pasajului. Exercițiul acesta îl ajută pe predicator să nu explice ceva ce textul nu spune sau semnifică. Studiul cuvintelor ne îndreaptă și spre studiul contextelor literare, istorice și geografice.

Fiți atenți, în mod special, să vă focalizați asupra cuvintelor necunoscute, a cuvintelor cheie și a celor dificile, a cuvintelor faptice de genul numelor de oameni și locuri, date, numere și informații istorice.

Studiază Contextul

În această etapă facem cercetare cu privire la aspectele legate de introducere și contexte. Cele mai tipice erori sectare sunt înrădăcinate în greșeli legate de context. Ei scot textul din context și avansează apoi propria lor interpretare.

Dumnezeu a ales să Se descopere în cadrul mai multor contexte:

a) Contextul cultural. Condițiile de viață, tipurile de popoare, modul în care funcționa societatea lor etc. Care erau obiceiurile și tradițiile oamenilor cărora autorul le scrie?

b) Contextul politic și economic. Care era scena politică și condițiile economice din spatele respectivei situații?

c) Contextul geografic. Ce era special cu privire la climat, teren etc. – lucruri ce pot avea legătură cu înțelegerea textului.

d) Contextul istoric. Ce factori legați de vremuri și împrejurări au avut impact asupra a aceea ce a scris și a intenționat să transmită autorul? Încercați să ajungeți la o înțelegere asupra istoriei textului ( istoria din spatele textului) întrebându-vă: Ce se întâmpla din punct de vedere istoric, așa încât să aibă impact asupra a ceea ce spune autorul? De asemenea, încercați să vă faceți o idee cu privire la istoria despre text întrebând: Cine scrie? De ce a scris? Cui i se scrie? Când a fost scris? Ce temă este abordată? Unde a fost scris (locul de unde s-a scris și cel al destinatarilor)? Răspunzând la aceste întrebări vei putea plasa textul în cadrul realităților sale istorice.

e) Contextul literar. Pentru a „împărți drept Cuvântul adevărului” și a fi corecți din punct de vedere contextual este important să nu scoatem niciodată un verset din contextul său. După cum afirmă Dr. Olford „Un text scos din context devine pretext.”

Așadar, nu interpretați niciodată un verset sau pasaj scriptural în mod izolat. Treceți de la contextul imediat (versetele și pasajele din jurul său) la contextul mai larg (cartea din care face parte textul) și apoi la contextul întregii Scripturi (canonul). Întrebați: ce rol joacă pasajul în contextul imediat al capitolului sau al secțiunii din care face parte? Urmăriți curgerea argumentării în unitatea de text în sine și cum se leagă de pasajele din jurul acesteia, respectiv de carte ca întreg și de canonul Scripturii. Încercați să înțelegeți relația structurală dintre text și contextul său. Să știți ce este înainte și ce vine după pasajul respectiv. Urmăriți să înțelegeți secțiunile principale ale cărții din care face parte pasajul. Familiarizați-vă cu trăsăturile de bază ale cărții, temele principale, accentele și cuvintele-cheie. Identificați de ce există acea carte în Biblie – ce rol are cartea în Testamentul din care face parte, respectiv într-o anumită secțiune din Vechiul sau Noul Testament (evanghelie, epistole etc.).

Și luați în calcul genul literar specific pasajului – de exemplu, proză, poezie ebraică, alegorie, narațiune, pildă, evanghelie, genul apocaliptic, profetic, sapiențial, epistolar etc. Cunoașterea genului literar vă ajută să înțelegeți felul în care funcționează literatura. Fiecare tip de literatură comunică în mod diferit și se interpretează în mod diferit. Observați care sunt principalele caracteristici ale genului literar căruia îi aparține pasajul și stabiliți modul în care genul respectiv influențează semnificația textului.

Studiază Teologia

Teologia discută despre cine este Dumnezeu, ce face El, cum se relaționează la oameni etc. Prin urmare, un studiu teologic al textului presupune să determinăm ce ne spune pasajul despre Dumnezeu și adevărul divin. În terminologia paulină „învățătura” (2 Tim 4:2) înseamnă explicarea semnificației teologice (doctrinare) a textului.

Biblia este o carte despre Dumnezeu. Deci, vrem să știm ce spune textul despre Domnul – voia Lui, lucrările Sale, caracterul Său, natura Sa, lumea Sa, scopurile, planurile, împărăția, domnia.

Pentru a interpreta Scriptura în mod corect, fiecare text trebuie înțeles în lumina semnificației sale teologice, atât în cadrul pasajului, a textului în sine, a cărții și a canonului. Trebuie să înțelegeți semnificația teologică a textului…

(1) În cadrul gândirii autorului și

(2) În contextul revelației biblice.

Procesul acesta vă ajută să vă focalizați asupra preceptelor și a principiilor permanente – nu doar asupra faptelor, personajelor și specificităților textuale. Întrebați: ce principii transcend timpul și cultura? Acesta este lucrul pe care vrem să-l știm și să-l predicăm. Dorim să aflăm:

(1) Ce ne descoperă textul despre Dumnezeu;

(2) Ce ne descoperă textul despre relația noastră cu Dumnezeu și unii cu alții;

(3) Ce instrucțiuni etice conține textul.

Astfel dar, studiați pasajul pentru a descoperi semnificația lui teologică. Ce ne spune autorul și are semnificație teologică, depășind granițele timpului? Priviți textul în mod teologic. Concentrați-vă asupra adevărurilor sale esențiale. Notați aceste adevăruri.

Concluzie. Studierea textului prin folosirea metodelor și principiilor amintite presupune o muncă grea, însă dacă vrem „să împărțim drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15) ea trebuie făcută. Astfel vom putea explica Scripturile în mod clar și le vom aplica în mod corect.

Partea III: Conducere – A Fi Un Model De Om Evlavios

“Supunerea ta personală față de Duhul Sfânt,” Pt. 4

Conducătorii evlavioşi trăiesc vieți pline de Duhul Sfânt. Dar, ce înseamnă, mai exact, o astfel de viață? Cum arată ea? Cum putem noi să o obținem? Pentru a înțelege mai bine acest concept am discutat, deja, în edițiile anterioare ale Jurnalului Pastoral, (1) Semnificația unei vieți pline de Duhul Sfânt (Primăvara 2014); (2) Necesitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt (Vara 2014); (3) Realitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt (Vara 2014) și (4) Activitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt, în special unitatea bazată pe plinătatea cu Duhul, în Efeseni 5:19-21 (Toamna 2014). În această ediție vom continua să explorăm activitatea unei vieți pline de Duhul Sfânt în domeniul foarte personal și practic al…

Armonia Plină De Duhul În Familie (Ef. 5:22-6:4)

Unitatea în biserică depinde de armonia din toate relațiile noastre, iar această armonie începe acasă. Oamenii plini de Duhul trăiesc vieți armonioase, pline de Duhul în toate domeniile existenței – în biserică, în familia, la lucru și în lume.

Ideea de supunere reciprocă exprimată în Ef. 5:21 caracterizează atât pasajul precedent (5:19-21), unde se vorbește despre unitatea în biserică, precum și pasajul următor (5:22-6:4), unde este tratată armonia în familie.

Armonia în familie provine din relația plină de Duhul dintre soți și soții, precum și dintre părinți și copii. Mai întâi, armonia dintre soți și soții (Ef. 5:22-23).

Armonia dintre soți și soții este inițiată de către o soție plină de Duhul, gata să se supună soțului ei cu respect (5:22-24, 22). „Nevestelor fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului” (22). După căderea în păcat, supunerea nu mai este ceva natural pentru niciunul dintre noi. Eva a dorit să domine în relația ei cu Adam, în loc să se bucure de supunere reciprocă și egalitate pe baza creației.

Natura adevăratei supuneri, cea plină de Duhul, constă în a te supune în mod voluntar. Această supunere nu le este impusă soțiilor; este ceva ce soțiile pline de Duhul fac în mod voluntar. Ele se supun soților ca Domnului – în același mod în care o fac față de Domnul; din ascultare față de Domnul, recunoscând că Dumnezeu a investit o anumită autoritate în soții lor și, prin urmare, admițând că în spatele bărbaților se află Domnul. Astfel, a te supune soțului, înseamnă a te supune Domnului. Supunerea reciprocă este marcată de acest aspect al spiritualității.

Baza pentru supunerea lor este „fiindcă bărbatul e capul nevestei, așa cum Hristos este capul Bisericii, iar El este Salvatorul trupului” (23). Supunerea presupune o rânduială a conducerii, iar rolul de cârmuire al soțului vine de la Dumnezeu. Motivul pentru care soțiile se supun bărbaților lor este că ele recunosc rânduiala și autoritatea divină în societate.

Există o corespondență între cârmuirea lui Hristos asupra bisericii și cea a bărbatului asupra soției sale. „Astfel, după cum biserica este supusă lui Hristos, tot așa nevestele să fie supuse bărbaților lor în orice lucru.” (24)

Armonia în familie provine nu doar din supunerea unei neveste pline de Duhul față de soțul ei, ci și din iubirea răscumpărătoare a unui soț plin de Duhul față de nevasta lui. (5:25-29). Observați următoarele aspecte ale iubirii răscumpărătoare.

a) Iubirea răscumpărătoare este selectivă (25a). Hristos „a iubit Biserica sa” – mireasa Lui, trupul Lui. Dragostea lui a fost selectivă, exclusivă, dor pentru ea. Bărbații plini de Duhul au ochi doar pentru soțiile lor (1 Tim. 3:2).

b) Iubirea răscumpărătoare este jertfitoare (25b). „Bărbaților iubiți-vă nevestele, după cum și Hristos și-a iubit Biserica și s-a dat pe Sine.” Bărbații plini de Duhul trebuie să-și iubească nevestele cu același fel de dragoste jertfitoare cu care Hristos și-a iubit Biserica, o iubire gata să moară pentru ea – să se dea pe sine.

c) Iubirea răscumpărătoare este altruistă (25c). „După cum Hristos și-a iubit Biserica și S-a dat pe Sine”. El a renunțat la drepturile și privilegiile Sale, a renunțat la puterea și poziția Lui, și S-a dat pe Sine. Nu a trimis pe altcineva; El a adus cea mai de seamă jertfă altruistă. Hristos nu s-a gândit la Sine, ci la biserică.

d) Iubirea răscumpărătoare este substitutivă (25d) El S-a dat pe Sine „pentru ea” – spre binele ei, a luat locul ei și a suferit moartea pe care ea ar fi trebuit să o experimenteze.

e) Iubirea răscumpărătoare este sfințitoare (26-27). „Ca s-o sfințească după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (26). Scopul imediat al lui Hristos a fost să o facă pe Mireasa lui să fie sfântă. Din punctul acesta El ne-a sfințit pozițional. Noi suntem pe deplin sfințiți la momentul convertirii, puși deoparte din lume pentru Dumnezeu. El continuă apoi să ne sfințească și din punct de vedere practic. De-a lungul vieții noastre Domnul ne face să ne asemănăm cu El tot mai mult în caracterul și comportamentul nostru.

Sfințirea implică „spălarea cu apă în (sau prin) Cuvânt” – curățire spirituală prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu. „Spălarea cu apă” este un limbaj figurativ privitor la curăția spirituală. Mijlocul curățirii este Cuvântul lui Dumnezeu care ne spală de murdăria lumii. Deci, există acest aspect al curățirii zilnice, așa încât să putem avea comuniune cu Dumnezeul sfânt. Acesta este genul de dragoste pe care bărbații plini de Duhul ar trebui să o aibă față de soțiile lor; să urmărească purificarea lor spirituală, sfințirea lor progresivă spre asemănarea cu Hristos. Desigur, scopul final al sfințirii este „ca să înfățișeze înaintea Lui această Biserică, glorificată, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și curată” (27).

Tot astfel, scopul final al fiecărui soț plin de Duhul Sfânt ar trebui să fie ca el să o prezinte pe soția lui înaintea Domnului în toată frumusețea ei spirituală, pentru gloria lui Dumnezeu. Să o prezinte glorificată în sensul că gloria lui Dumnezeu strălucește din ea, fiindcă ea este înfățișată în splendoarea și frumusețea unei mirese în ziua nunții ei. Este glorificată fiindcă va fi liberă de orice fel de vină spirituală – fără pată, fără zbârcitură; nu va mai fi nicio urmă de pângărire lumească, nici o pată din punct de vedere moral; ci o mireasă împodobită pentru Mirele ei, Mielul lui Dumnezeu, sfânt și fără pată.

f) Iubirea răscumpărătoare simpatitează (28-29a). „Tot așa trebuie să-și iubească și bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuși. Căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul lui.” „Simpatia” este o relație dintre persoane în care condiția unuia induce o condiție paralelă sau reciprocă în cealaltă persoană. Despre acest lucru este vorba aici. Vei ajunge să-ți consideri soția ca pe propriu tău trup și, în consecință, o vei trata ca atare. Există o armonie a sentimentelor, o simpatie între ceea ce simți pentru tine și ce simți pentru ea. Orice i se întâmplă ei, se întâmplă ție. Orice simte ea, simți și tu. Ea este un mădular ar trupului tău, la fel ca o mână sau un picior. Aceasta este intimitatea, unitatea și legătura din relația de căsnicie; nu există nicio separare între tine și soția ta. O iubești la fel cu te iubești pe tine. Aceasta este dragostea are simpatizează, un sentiment de reciprocitate față de ea.

g) Iubirea răscumpărătoare susține/sprijină (29b-30). „…căci nimeni nu și-a urât vreodată trupul, ci îl hrănește, îl îngrijește cu drag, ca și Cristos Biserica; pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui și os din oasele Lui.” Când îți iubești trupul, ai grijă de el, îi oferi ceea ce are nevoie, îl hrănești, îl susții. La fel cum ai grijă de trupul tău, cu hrană și ocrotire, fă la fel cu soția ta, din punct de vedre spiritual. Este o iubire care sprijină.

Dat fiind faptul că ea este trupul tău, îți vei exprima dragostea prin faptul că o protejezi de pericol și o ajuți să trăiască o viață pentru gloria lui Dumnezeu. Poți face acestea împlinind nevoile pe care le are, emoționale, intime sau fizice. Toate acestea sunt în acord cu principiul din Geneza 2:24.

Un soț plin de Duhul ar trebui să aibă o astfel de dragoste față de nevasta lui. Iubirea ta trebuie să fie selectivă (să ai ochi doar pentru ea), jertfitoare (să plătești cel mai de seamă preț; dacă este nevoie să mori pentru ea), substitutivă (să iei locul ei; să suferi pentru ea), sfințitoare (să o ajuți să fie din ce în ce mai mult ca Hristos), empatică (să-i acorzi aceeași dragoste și atenție la fel cum ai face-o vizavi de trupul tău) și susținătoare (să o hrănești și să o prețuiești). Ea este o parte din trupul tău. Ea este egală cu tine și se supune în mod voluntar față de cârmuirea ta. Deci, asigură-te că vei câștiga supunea ei voluntară.

Concluzia întregii discuții „Încolo fiecare din voi să-și iubească soția ca pe sine și soția să-și respecte soțul.” (5:33). Pentru soț, aspectul esențial este iubirea față de soția lui, iar pentru nevastă e vorba despre respect față de soțul ei.

Partea IV: Schițe De Predică

Ioan 18:33-38, Dialogul Lui Isus Cu Pilat

Pentru versiunea audio în engleză a acestor predici, fă click pe următoarele link-uri: Link 1 - In. 18:38-19:3; Link 2 - In. 19:4-9; Link 3 - In. 19:9-10; Link 4 - In. 19:11-12.

Titlu: Persuasiunea puterii, Părți 1, 2, 3, 4

Punctul #1: Vezi ediția precedentă a acestui Jurnal.

Punctul #2: Domnia lui Isus expune un conflict de puteri (18:38-19:12)

1. Puterea dominantă a opiniei publice (18:38b-19:6)

2. Puterea paralizantă a fricii (19:7-9a)

3. Puterea asiguratorie a cunoașterii (19:9b)

4. Puterea vanitoasă a poziției (19:10)

5. Puterea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu (19:11)

---

¹ Adaptare după Stephen F. Olford, Anointed Expository Preaching (Broad & Homan), 295-303.

² David Larsen, Telling the Old, Old Story,” 79.

³ Adaptare după Walter C. Kaiser Jr., Toward An Exegetical Theology (Baker, 1981), 67-147.